Ce minunate sunt discursurile despre copii, viitorul țării! Câtă grijă se vădește la toate nivelurile oficiale pentru educația lor, pentru crearea unor condiții minunate, a unor programe de învățământ aerisite și, în același timp, adecvate la noile vremi, cât interes, câtă energie și inteligență se consumă, câte manuale se concep și se pun pe băncile „mlădițelor țării“ ca să crească mari, inteligente și puternice! Mai ales puternice.
Căci ce se uită sau se ignoră în discursurile oficiale (cum se întâmplă mai întotdeauna cu discursurile rostite de undeva, de sus, dintr-o zonă fără prea mare contact cu realitatea) este efectul concret al politicilor educaționale concrete. Acum mai mulți ani, am și uitat câți, președintele țării a lansat un program intitulat „România educată“. Azi, meditând la buna intenție oficială și la realitatea din școlile noastre, îmi zic că ar fi făcut mai bine să îl numească „România cocoșată“, fiindcă explică mai bine ce se întâmplă cu tinerele noastre mlădițe în curs de educare. Oricine a văzut vreodată un pâlc de elevi de primară îndreptându-se spre școală, micuți, drăguți și entuziaști, trebuie să fi remarcat și felul cum își curbează spinările și își încordează gâtul, plecând capul ca niște cai în ham ca să contrabalanseze greutatea ghiozdanului din spinare. Sau, alternativ, târând după ei câte un ghiozdan-troler pe roți, cu șoldurile într-o parte și o mână dusă la spate și răsucită cu palma în sus pe mânerul de plastic, imagine care mie îmi amintește de un țăran în vârstă de la mine din sat, care exact așa mergea, dar fără troler: aplecat de spinare, cu mâna dusă la spate și răsucită ciudat în sus, tremurându-i de bătrânețe și trudă.
Există un proverb românesc care spune să nu i se dea omului cât poate duce. Dincolo de sensul metafizic pe care l-o fi având, pe mine la el m-a dus mintea atunci când i-am văzut pe micii școlari cărând în spate niște gentoaie aproape la fel de mari ca ei. Parcă erau un fel de hamali în miniatură, ce descărcau marfa cine știe cărui exploatator nemilos dintr-o poveste marxist-dickensiană. Abia acum însă, de când am copii de vârsta asta școlară – și sunt afectați direct de eforturile de a face România educată –, percep mai direct procesul care duce la acest meșteșug de tâmpenie. Percep, dar nu pricep. Mă întreb cine pricepe.
Așadar, ce cară elevii români după ei, de le îngreunează în halul ăsta ghiozdanele? În școala primară au câte patru ore pe zi. În clasa întâi, de exemplu, învață să scrie, să citească și să înțeleagă lumea din jur la un nivel elementar. Pentru asta, în vremurile needucate în care am crescut eu, aveam un abecedar, o carte de aritmetică și două caiete: unul liniat, special pentru învățarea scrisului, și unul cu pătrățele, de matematică. Așadar, două manuale, două caiete – plus blocul de desen. În clasa a doua sau a treia apărea, mi se pare, și o cărticică numită Cunoștințe despre natură. Mai târziu manualele se înmulțeau și îmi amintesc cu neplăcere de ghiozdanul din gimnaziu, unde uneori căram după mine și patru manuale pe zi, cu caietele aferente.
Prin comparație cu generația mea, elevii din zilele noastre sunt niște eroi. Să vedeți. Modestul abecedar (altfel, destul de eficient), a fost înlocuit cu Comunicarea în limba română, o denumire pe măsura vremurilor noi. La un nume mai lung era nevoie și de un conținut pe măsură, prin urmare copiii mei au nu una, ci trei cărți pentru același obiect: un manual format mare (25×20 centimetri și 130 de pagini), o carte de exerciții (același format mare, 150 de pagini) și o culegere (mare, 110 pagini). Plus un caiet de scriere, alintat booklet. Și, desigur, caietul liniat, similar cu cel de pe vremuri. Prin urmare, în locul abecedarului, în clasa întâi un elev are patru cărți/ manuale, totalizând vreo patru sute și ceva de pagini în format mare. (Caiețelul personal nu mai are rost să-l punem la socoteală.) Pentru siguranță, e de preferat să le ducă mereu cu el în zilele când are în orar materia respectivă – adică zilnic.
Cartea de aritmetică de pe vremuri e înlocuită de matematică – „aritmetică“ era un nume prea banal pentru înaltele noastre aspirații. Așadar, materia se cheamă acum Matematică și explorarea mediului, ceea ce sună mai elevat. Iar dacă va crede cineva că la un asemenea nume e suficient un singur manual, se înșală. Există o carte de Matematică și explorarea mediului (vreo 140 de pagini, format mare), un auxiliar didactic (tot 140 de pagini, tot format mare) și o culegere de Matematică (fără explorarea mediului, 110 pagini, format mare). Aproape 400 de pagini. Plus, bineînțeles, caietul de aritmetică… ăăă, de matematică și explorarea mediului, cu pătrățele. Pe toate le pun elevii de clasa întâi în ghiozdan atunci când au ore de matematică și explorează mediul. Adică patru zile pe săptămână.
Nu-mi mai permite spațiul, dar o să continui săptămâna viitoare. Că manuale mai sunt și școala modernă are mari pretenții.