Fiindca virgula nu se mai plaseaza in texte conform regulilor imperative sau facultative. Noua regula pare sa fie urmatoarea: „Acolo unde s-ar putea strecura o virgula, ea trebuie pusa neaparat”. Si chiar si unde nu s-ar putea… Acum imi dau eu seama de un sens colateral al faimosului vers eminescian cu insirarea de cuvinte goale „ce din coada au sa sune”. Asta e coada aia – virgula! Ea separa obligatoriu orice complement circumstantial, orice complement direct sau indirect, ba chiar – des, mult prea des – subiectul de predicat.
Iat-o, in alte exemple in care excesul strica ritmul propozitiei:
Credem ca, la mijloc, este o alta afacere. De ce la mijloc, este?
Sau: Asta se intimpla, de obicei, cu cei care… Se intimpla de obicei!
Nu prea reuseste, insa, asta e, nu le poti avea pe toate! Aici o virgula din trei e in plus. Una singura, dar ce pofta nesatioasa l-o fi pus pe autor sa mai dea o data cu codita in text, zau ca nu pricep!
Am aflat, deja, ce se intimpla. „Deja” intre virgule! Nu stiam, dar, in curind, o sa vedem… Da, da, in curind, o sa… Se va intilni, miine, cu premierul… Lumea, de dupa 1989, este cu totul alta… Si mai gasesc sute de exemple, mai ales ca sint gata sa pariez ca tocmai acum se mai scriu citeva mii.
Un caz aparte insa mi se pare cel al regulii prost asimilate. Se stie ca propozitiile subordonate conditionale si cele temporale (adica, in esenta, cele cu daca si cind) impun o virgula pe undeva. Nu se stie insa unde anume! Asa ca se scrie: Ar fi venit, daca i-ai fi spus. Se scrie: S-a bucurat, cind l-a vazut. Se scrie prost – dar, sa fim sinceri, macar se scrie prost cu consecventa.
Cel mai mult imi place cind gasesc virgulele puse prost, prost de tot, si le descopar sursa in limba engleza. Noi, romanii, un popor cu o cultura foarte bogata si puternica, precum stejarul sau bradul care se fringe, dar nu se pleaca in fata nimanui, ne plecam imediat in fata limbii engleze (asa cum presupun ca o faceam odinioara in fata francezei). Si nu vorbesc aici de imbogatirea limbii romane, ci de preluarea pe negindite, din lene, a unor modele oarecare. Clisee lingvistice, calcuri… tot tacimul. Inclusiv punctuatia limbii engleze si, desigur, inclusiv virgulele lor. Engleza, de exemplu, impune folosirea virgulei intr-o insiruire de substantive legate prin si. Romana de ieri nu. Romana de miine cred ca da. Se coace ceva in texte ca A venit, si i-a spus tot, si a plins mult… A plins cu virgule, din cite se pare.
* * *
Traim totusi intr-o tara libera. Fiecare scrie cum vrea. S-a dat liber si la virgule, nu? Si-apoi cine poate hotari cind facem exces de virgule si cind nu, cind sa folosim o virgula „facultativa” si cind nu?
Pai, asta ar fi trebuit sa se invete la scolile de jurnalistica. Sau chiar in liceu. Fiindca o virgula inutila (sau doua-trei) submineaza chiar si o propozitie banala cum e cea de aici: Au aflat, pina la urma, care era adevarul. Ha? Au aflat pina la urma sau au aflat care era, la urma urmei, adevarul? O topica adecvata a frazei – si fara, neaparat fara virgulele acelea idiot puse – ar fi limpezit o idee asa de prost exprimata.
Cel mai tare cred insa ca supara inconsecventa. Cind un autor seamana atitea virgule prin brazdele textului, de crezi ca tine sa depaseasca recordul de productie la pogoane de hirtie, te-ai astepta sa le puna nu doar unde nu trebuie, ci si unde trebuie. Ciudat lucru insa: aceiasi oameni – cei care au pus insa intre virgule si virgula inainte de si – uita de codita lor draga exact atunci cind n-ar fi cazul. Obosise in asa hal ca nu mai putea sa se miste, scrie cineva. Daca pensiile s-ar fi majorat in noiembrie ar fi fost mai bine, anunta altcineva. Iar daca virgula ar fi fost pusa unde trebuie, ar fi fost si mai bine.
Poate ca nu-i mare scofala o virgula lipsa… Cum nu-i mare scofala nici citeva in plus, dintre care una intre subiect si predicat: Cererea PRM de suspendare a votului uninominal, va fi discutata de Curtea de Apel Bucuresti, pe 24 septembrie.
Recunosc insa ca virgulele din fraza urmatoare m-au coplesit: Cu atit mai mult cu cit, introducerea votului uninominal ii va aduce pe politicieni, mai aproape de alegatori? Ei? Asa-i ca suna frumos? Si subtil: virgula aceea dintre „politicieni” si „mai aproape” are doza ei de subversivitate, caci ii desparte pe oamenii politici de ideea de apropiere. Dincolo de greseli, fraza e ea insasi o opera de arta lingvistica actuala. Sau nu?
Nu. Scriu prostii. Dupa cum se vede, fac, si eu, ca toata lumea…