Interviu  -  Dan Burcea  -  

Cu Linia Kármán, Andreea Răsuceanu încheie trilogia dedicată teritoriului devenit arhetipal al satului C. și al lumilor care gravitează în jurul lui. Exercițiul rememorării și al construcției discontinue este și aici perfect, mai ales că naratoarea face încă un pas în prezent, adaptându-se problematicilor socioculturale actuale care sunt de altfel ecouri ale unui corpus tematic comun al prozei sale: identitatea și linia familială, trecutul și memoria, spațiul între limitele teritoriilor plutitoare și cele stabile, cu mlaștina ca separație simbolică a viețuirii, finitudinea umană și ideea unei eternități fluide ca mister și echilibru între perisabil și „promisiunea unei vieți noi“.

Desigur, ar fi multe de spus despre elementele tematice al prozei dumneavoastră și sper să profităm de acest interviu pentru a le aborda pe îndelete. Îna­inte de toate, dați-mi voie să vă întreb cum ați scris acest al treilea roman al suitei dedicate satului C. știind că trebuie, poate, să vă despărțiți de el, simbolic vorbind? Cum ați trăit ca scriitoare această ruptură de o lume pe care ați creat-o ficțional și care a devenit cu timpul realitatea dumneavoastră interioară?

Acum, dacă mă uit în urmă, îmi dau seama că nu m-am gândit niciodată că proiectul va căpăta o asemenea amploare și că voi reuși să îl închei în acest interval. Dacă m-aș fi gândit, probabil că perspectiva efortului depus – al documentării, construcției și scrierii propriu-zise – m-ar fi inhibat. A exis­tat și un avantaj, desigur, ușu­rința cu care am scris întotdeauna. Dar până acolo, la scris, sunt alte etape extrem de importante. Documentarea, structura, construcția, schemele de personaj, toate aceste elemente sunt importante. Treptat însă a început să-mi placă să trăiesc în această lume, am devenit dependentă de ea, s-a transformat într-o a doua realitate, cum spu­neți, și am acceptat provocarea asta – gestionarea atâtor povești interconectate, personaje, amănunte care leagă diversele planuri ale cărților. Niciodată nu mi-au plăcut lucrurile simple sau, mai bine zis, facile și am avut mereu o spaimă de finitudine, de momentul în care intuiești limita unui lucru, a unei acțiuni și, raportat la literatură, de epuizarea sensurilor, a straturilor de înțelegere, mi-am dorit ca în fiecare operă literară citită să mai existe întotdeauna încă ceva, care să scape cititorului, indiferent de numărul de lecturi. Dacă m-ar întreba cineva ce fel de literatură vreau să scriu, răspunsul ar fi acesta, o literatură ale cărei sensuri să nu poată fi epuizate. Dar asta vine, cum ziceam, din propria obsesie legată de orice tip de finalitate, de sfârșit. Așa că ruptura este într-un sens dificilă, pentru că mi-a plăcut să trăiesc în lumile succesive ale trilogiei. Dar în ace­lași timp e și o eliberare, pentru că îmi dă posibilitatea să pornesc în construirea unui univers diferit, lucru pe care l-am și început.

Interesant este și modul cum ați grefat pe tulpina istoriei acestui loc episodul întoarcerii tinerei Iana. La un moment dat ați vorbit de o întâlnire reală care v-a inspirat și condus spre această alegere. Despre ce eveniment este vorba?

Au fost mai multe momente și câteva modele ale personajului Iana, de fapt două mai importante. Una dintre ele, o doctorandă care mi-a cerut sprijinul în realizarea unei teze interdisciplinare, care îmbina eseul vizual (video și fotografic) cu analiza de text, totul în scopul reconstituirii unui profil al Bucu­reștiului ei, al cartierului copilă­riei. Era de fapt un exercițiu de recuperare identitară, care m-a fascinat, la fel ca și personalitatea ei. A doua întâmplare a fost întâlnirea cu o rudă îndepărtată care mi-a mărturisit că fiica ei, plecată în anii primei copilării din țară, începuse deodată, când ajunsese la ado­lescență, să-i pună întrebări despre cei rămași în țară și despre cei care o precedaseră. De aici a plecat totul, de la aceste două ima­gini ale unor tinere care la un moment dat trec printr-o criză identitară și pornesc într-o aventură de recuperare a propriului trecut, a istoriei familiale, comunitare. Am scris despre Iana după ce am avut în minte întreg profilul ei, de la amănuntele legate de portretul ei fizic, părul roșu, nesiguranța din mers, la tensiunea permanen­tă și încordarea pe care le degajă. În fapt m-am întrebat dacă părăsirea spațiului natal la o vârstă foarte fragedă poate deveni o trau­mă și care sunt consecințele ei sau dacă cel care s-a format complet într-un alt spațiu, s-a integrat natural într-o anumită societate, nu cum­va resimte ruptura în aceeași măsură cu cel care și-a părăsit țara la maturitate.

Bine ancorată în trecutul ei, chiar dacă traumatic din cauza rănii încă sângerânde a agoniei și dispariției Ioanei, naratoarea este ușor destabilizată de demersul tinerei Iana. „De ce ni se pare că întorcându-ne în trecut rezolvăm ceva“, se întreabă ea. Cum să explicăm nedumerirea ei în fața acestei dorințe de a-și arhiva amintirile, cum o numește ea?

E o întrebare foarte bună și mă bucur că v-ați gândit la ea, e un punct important al cărții, care anunță o atitudine diferită a naratoarei față de problema memoriei și a recuperării trecutului. De fapt această arhivare, ca într-un insectar monstruos, al amintirilor, poate deveni periculoasă, pentru că o împiedică pe Iana, pe de o parte, să vadă dincolo de suprafața dezamăgitoare a lucrurilor, pe de alta, să privească cu încredere spre viitor. Există la Iana o tendință de a pune pe seama acestei dezrădăcinări, dislocări timpurii toate ne­mulțumirile, frustrările, neîmplinirile ei de ființă tânără, incomplet adaptată la o anumită socie­tate, aflată într-un conflict deschis cu autoritatea parentală. Pe de altă parte, există în revolta ei și un sâmbure de legitimitate, plecarea tinerei familii vine cu niște costuri, părinții se despart, poate și datorită unor dificultăți de adaptare, iar repercusiunile asupra Ianei sunt dramatice. Afirmația naratoarei așa trebuie citită, ca o avertizare, căci uneori tindem să căutăm în trecut justificări pentru lucrurile pe care nu mai ajungem să le facem, când de fapt răspunsurile sunt probabil mult mai aproa­pe decât am crede, în prezent sau, de ce nu, într-un viitor pe care singuri ni-l construim.

La întrebarea de mai sus, Iana are un răspuns la care aderați fără ezitare, adoptându-l ca titlu al romanului dumneavoastră. Ne puteți spune două cuvinte despre această Linie Kármán?

Titlul este o metaforă pentru limită. Linia Kármán este o conven­ție, o graniță invizibilă care semnalează trecerea din atmosfera terestră în spațiul cosmic. Sunt mul­te linii Kármán în carte, granițe, în toate sensurile posibile, între prezent și trecut, între noi și ceilalți, între ficțiune și realitate, în sensul ultim, al liniei care desparte viața de moarte. Sub semnul acestei li­nii care marchează o limită, o zonă incertă, neclară, dar a cărei exis­tență o percepem la intensitate maximă, se situează cele mai multe întâmplări din carte.

Dacă fizic, această frontieră repre­zintă, cum spuneți, se­parația dintre lume și neant, pentru Iana – emigrată de mică în Spania și întoarsă acum în țară pe urmele copilăriei și ale rădăcinilor sale – ea este văzută simbolic ca un fel de terapie la un dureros sentiment al înstrăinării. Cum să înțelegem vorbele ei : „Uneori mă simt ca un experiment eșuat. Știi, când nu ești nici de aici, nici de acolo“? Între mis dos países¸ cum le numește ea?

Am observat, în discuțiile cu tinerii plecați timpuriu din țară, despre care am mai amintit, un fel de confuzie, de raportare indecisă la cele două realități pe care le numesc, uneori simultan, „acasă“. În mod straniu, dar deloc inexplicabil, pentru unii țara de adopție a devenit acest acasă, iar spațiul natal e un teritoriu exotic (în sensul noutății, al explorării inedite), necunoscut, cu realități de care încearcă să se apropie prin tot felul de mijloace. Unii cu instrumentele cercetării, cum spuneam. Dar ca o constantă cred că revine acest sentiment al transplantării forțate, într-un spațiu care uneori li se pare ostil, alteori nu, depinde de sensibilitatea și capacitatea de adaptare a fiecăruia. Iana vorbește despre biotopul ei, despre modul agresiv în care a fost mutată dintr-un spațiu în altul și supusă unui proces de aclimatizare, ca o specie de plantă, vorbește în termeni aproape științifici pentru că are o mare curiozitate intelectuală, cit­ește, își pune întrebări. Tot ceea ce filtrează, intelectual, emoțional, din aceste frământări exprimă apoi artistic, în desenele ei, în lu­mea imaginară pe care o creea­ză continuu în jurul ei.

Ce loc ocupă în volumul de față această temă complexă a dezrădăcinării și reimplantării într-o nouă lume, deși, după cum spune naratoarea dumneavoastră „puțini sunt cei care nu-și acceptă locul predestinat în lume“? Nu face ea parte intrinsecă din istoria sa familială și din cea a satului C.?

Este chiar tema centrală, din care se desprind, se ramifică mai multe subteme. Din punctul meu de vedere, cartea explorează mai multe tipuri de desprindere, și de reaclimatizare, în toate sensurile, chiar și în cel în care ne petrecem bună parte din existență adaptându-ne constant la schimbare. Tema alte­rității, a străinului – care poate avea o altă naționalitate, ca italienii din partea a doua a cărții, dar și altă etnie, ca Drăgana, care poate fi pur și simplu un necunoscut sau poate deveni necunoscut, se poate înstrăi­na, ca în relația dintre Iana și mama ei – e în centrul cărții. Chiar și în sensul străinului din noi înșine, pentru că Iana percepe această dimensiune necunoscută din trecutul ei familial ca având un corespondent într-o zonă interioară încă neexplorată, care odată descoperită i-ar putea oferi răspunsuri la unele întrebări fundamentale.

Exact, dezrădăcinarea poate fi și interioară. Este sentimentul pe care naratoarea însăși îl exprimă prin cuvintele următoare: „Eram în lume, dar în afara ei, un perete de sticlă căzuse între mine și ce era în jur într-un sens aproape propriu“. Cum e să te simți închis, suspendat între două realități, într-un spațiu care ți se refuză percepției, dar a cărui absență devine dureroasă?

Fragmentul citat face parte dintr-o confesiune mai lungă a naratoarei, care încearcă să-i vorbească Ianei, indirect, prin intermediul unor povești personale, despre propria ei experiență cu limita, în acest caz cu o perioadă de stres pos­ttrau­matic, survenită după moartea unei persoane apropiate. Senzația de opacitate, de neparticipare la lu­mea din jur, de absență din propria existență, din realitate este cea pe care încearcă să i-o transmită, dar ea e urmată și de o revenire victorioasă la viață, de o redeschidere către lume.

Legat de spațiul circumscris în jurul satului C. s-au scris multe și tot ar mai fi multe de spus. Linia Kármán nu face excepție de la descrierea acestui loc înconjurat de ape, ostil, în care viața pare consumată în neostenita fermentație a mlaștinii și a ploilor potopitoare. De data aceasta acordați o mare atenție și peisajelor urbane, în special cartierelor și chiar locuințelor. Aparatul de filmat al Ianei, dar și ochiul naratoarei înregistrează pe retina lor scene de un realism impresionant. Cum ați privit de data aceasta locurile în noul dumneavoastră roman?

Le-am privit din mai multe perspective, ca și în romanele anterioare: prin ochii călătorilor străini, ajutându-mă de mărturisirile și descrierile din documente, de cărți științifice, prin cercetarea unor arhive fotografice, recurgând la propriile amintiri, prin obser­vație directă. Mi-am dorit ca imaginea Galațiului postindustrial să fie cât mai acut descrisă, cu acel deșert de echipamente industriale acum distruse, resturi dintr-o lu­me care cândva funcționa, alimentând, în toate sensurile, viața unui oraș. Peisajul e dezolant, pare unul postapocaliptic, neînsuflețit, golit de orice utilitate și de orice spe­ranță. Mi s-a părut foarte potrivit pentru a sugera exact momentul existențial în care se află Iana, căutând printre reziduuri, prin rămă­șițele unei lumi care a trecut, s-a epuizat, dar care a fost cândva prezentul și viitorul glorios al pă­rinților și bunicilor ei. Locul este văzut prin ochii personajelor, în bună măsură, și mi-a plăcut să fac aceste exerciții de imaginație și să mă întreb cum vede Iana, care vine dintr-o viață complet diferită, din­tr-o zonă privilegiată a Europei, resturile acestei lumi, cum văd străinii, italienii, Galațiul, cu un secol și jumătate mai devreme, cum văd două fete înspăimântate de război, originare dintr-un mic sat dunărean, Bucu­reștiul, și așa mai departe.

În partea a doua a romanului istoria în sensul larg al cuvântului, așa cum eram obișnuiți să o parcurgem în scrierile dumneavoastră, revine în centrul firului narativ. Despre ce e vorba, ce ne spune această istorie a italienilor de care vorbiți ? Și ce sens au aceste cuvinte care sună ca o sentință implacabilă a destinului uman: „În orice sfârșit era un început, și invers“?

Iana se întoarce în România cu do­rința de a-și descoperi rădăcinile, despre care crede că sunt foarte adânc înfipte în pământul țării ei natale, doar pentru a afla că cei care au precedat-o erau de fapt italieni emigrați, în secolul al XIX-lea, de undeva dintr-o zonă săracă a Italiei. Am vrut să semnalez prin asta o tendință excesivă de a ne justifica acțiunile din prezent și felul în care ne construim viitorul prin acest tip de condiționări. Iana va descoperi că trecutul e important, dar că nu regăsim neapărat acolo rezolvarea tuturor angoaselor noas­­tre existențiale, nici răspunsuri la toate întrebările, că memoria merge cu tine, oriunde te-ai afla, oriunde ai alege să tră­iești, și nu în ultimul rând că oamenii sunt mai importanți decât locul. Istoria italienilor e și ea o poveste despre adaptare, despre teama, reticența, ostilitatea față de tot ceea ce este necunoscut, străin și modul în care răul se insinuează în lume prin nepăsare și intole­ranță. Cuvintele pe care le-ați amintit îi aparțin lui Iacomo, care e adeptul unui stoicism adaptat la timpurile pe care le tră­iește. S-a vorbit despre această parte, Ulița italienilor, ca fiind cea mai aproape de un roman filosofic, sunt aici premisele care îi duc mai departe pe toți membrii familiei, și pe care le perpetuează, pe rând, Ioviți, Radu și cele două surori, Ioana și Sofi.

Simbolic, cufundată în mitologie și în ceea ce s-a numit în termeni comun unitatea omului cu natura, ideea emisă de Radu, figură paternă, spune aproape același adevăr despre complexitatea vieții: „viața și moartea erau una, că aceeași pasăre ce cânta acum în plopul cel mai înalt din șir se auzea și în cealaltă lume, care nu era în altă parte, ci era și ea în același loc unde ei doi stăteau acum de vorbă“. Nu este aceasta însăși ideea de veșnicie ?

Ați observat foarte bine, Radu pre­ia și duce mai departe viziunea lui Iacomo, perpetuată de Ioviți, care e și cel mai pasionat de scris, de documente și de tot ce presupune conservarea unei memorii a locului (el e autorul unei duble catagrafii, care păstrează inclusiv de­talii legate de sosirea italienilor în C., de viețile lor). Modul în care Radu încearcă să o elibereze pe Ioana de angoasa morții (trăită, indirect, prin fobia declanșată de un coleg de școală care îi aruncă în față cadavrul unui șarpe) e recursul la aceste povestiri filosofice. Ele reiau de fapt gândurile lui Iacomo, filosofia lui stoică: principiul existenței unei legături esen­­țiale a tuturor lucrurilor din natură, al repetiției lucrurilor în uni­vers (care au un început și un sfârșit, e un ciclu ce se repetă la infinit), al adevărului suprem care este schimbarea.

Să nu uităm locul esențial pe care îl acordați memoriei. Cum considerați ca scriitoare, deci liberă creatoare de spațiu și timp, acest incredibil rol al memoriei?

Memoria joacă un rol central și aici, în acest roman care închide trilogia. Într-un fel sau altul, fiecare personaj tezaurizează, arhivează, devine depozitarul unei me­morii fără de care își resimte identitatea amenințată. Iana porneș­te în această călătorie spre propriul trecut pentru a-și defini mai bine poziția față de actuala ei identitate, scindată, așa cum percepe ea, între două dimensiuni ale vieții sale, din care una rămâne cufundată în umbra unui trecut necunoscut. Naratoarea însăși e legată prin multe fire, mai mult sau mai puțin discernabile, de același trecut, la care se raportează permanent, fie prin evocarea surorilor, și mai ales a Ioanei, fie prin frecventele întoarceri la C, prin rememorarea unor întâmplări care s-au desfășurat acolo. Toate personajele sunt preocupate de trecut, de fapt, într-un fel sau altul. Chiar și acei strămoși a căror poveste vrea să o afle Iana au, la rândul lor, obsesia trecutului, la care se raportează permanent: Iacomo la Vale­tto, locul originar, din care au plecat spre Moldova, Iovana la figurile părin­ților, la viața lor dinainte. Uneori pare că totul este memorie și că trecutul e mai prezent ca oricând în viețile personajelor. Dar atunci intervine vo­cea naratoarei pentru a-i reaminti Ianei că nu totul este memorie și că uneori răspunsurile trebuie căutate într-un viitor a cărui responsabilitate ne parvine.

În fine, vă propun să abordăm poate cea mai importantă temă care le încununează, ca să zicem așa, pe toate celelalte. Este ideea eternității ca neașteptat cadou al mariajului dintre timp și memorie. „Mai degrabă“, spune unul din personajele dumneavoastră, „cred că sunt pentru prima oară în afara oricărei vârste sau le-am trăit pe toate în același timp“. Ce ne puteți spune despre acest sentiment? Nu credeți că dă sens și afirmației pe care o face naratoarea dumneavoastră atunci când îi spune Ianei că „răspunsurile nu sunt întotdeauna în trecut, poate sunt în viitor“?

Prima afirmație îi aparține lui Sofi, personajul raisonneur al romanului, din punctul meu de vedere. Ea răspunde, indirect, în ultima parte a cărții, întrebărilor pe care le pune Iana în prima parte și este totodată depozitara unei memorii, fragmentare, necronologice, subiective, dar construite cu extremă luciditate, a vieții familiei de-a lun­gul a patru decenii. De câte ori se poate schimba cursul lucrurilor (din punct de vedere politic, istoric) în patru decenii, se întreabă un personaj, iar monologul lui Sofi vine (inclusiv) să răspundă acestei întrebări. Rememorarea celor mai semnificative momente din istoria familiei se face însă în momentul în care Sofi, după un accident vascular cerebral, rămâne într-o stare de inconștiență. În acest interval, de suspensie, intermediar între viață și moarte, episoade din exis­tența ei ies la suprafața memoriei, se ordonează după o logică ne­știută, iar la aceasta se referă sen­zația de a fi în afara oricărei vârste sau de a le trăi pe toate în același timp. Sofi e deja în afara timpului așa cum îl înțelegem și în apropierea liniei Kármán a propriei vieți, gata să treacă dincolo de ea, așa cum mai fusese cândva, în tinerețe, într-un moment critic. Ultimul episod al cărții e și cel al morții ei, o cufundare în întunericul cald și parfumat cu colilie, care îi amint­ește beatitudinea copilăriei.

Galerie foto