Caderea, lamentabila cadere avea sa vina abia cu ultimul episod al trilogiei, jenantul Intoarcerea lui Jedi, vazut de altfel, prima oara, in circumstante confuze, cetoase, la o sala suspecta, „insufletita” de un videoproiector. Prea tirziu insa pentru ca mitologia personala deja creata sa mai poata fi stirbita. Devenisem, vezi Doamne, critic. Si chiar in rictusul puberal cu care intimpinam mai tirziu pataniile trase de par din cel mai slab film al seriei pot ghici profunda pasiune pentru Star Wars; adevarata iubire.
Bineinteles ca, dupa Imperiul contraataca, fratele meu avea sa ma alinte cu apelativul Yoda. Dar nu pentru ca as fi avut puteri nebanuite si o stapinire de sine (de mine) uimitoare, ci, mai prozaic, pentru ca eram cam clapaug. Insa toate aceste ironii fraterne incepeau sa ma atinga tot mai putin. Am incercat mai intii sa ripostez prin tehnica Jedi: sa-l ridic pe Dudu de la pamint uitindu-ma fix la el, intinzind un deget tensionat si concentrindu-ma interior ca maestrul maestrului lui Luke Skywalker. Nu mi-a iesit. Dudu a inceput sa rida si s-a carat, senin, la ale lui. Nu am dispretuit, pentru acest marunt esec personal, Forta. Stiam ca ea va fi cu mine cind imi va fi mai greu. Nu-mi era, asadar, destul de greu.
Nu doar ca m-am caftit in continuare cu colegii sub aceasta noua cupola cavalereasca; dar devenisem mai indraznet si abordam adversari din clase tot mai mari. Cind unul, fara simtul umorului si al relativitatilor, mi-a rupt camasa de pionier, batjocorind astfel insemnele colaborationismului meu cu regimul trecut, am realizat ca, totusi, nu aceasta era calea ce trebuia urmata. Un Jedi, fie si cu cravata rosie, nu provoaca, el, lupta, nu agreseaza, nu face si nu propaga raul. El se apara si ii apara pe ceilalti, ajuta celor loviti, rezista Raului si, cind nu mai e nimic de facut, scoate la aer sabia laser. Daca se comporta altfel, e un nenorocit de Sith, cum vom vedea din abundenta in filmele recente ale seriei, facute mult dupa cele deja legendare, dar cu actiunea plasata inainte de a acestora. (De la sequel la prequel…) Si nu lipsite de merite.
Pe cit de necrutator ma dovedeam cu raul pur, pe atit de impresionat eram de actiunile lui Darth Vader. Misteriosul personaj malefic, cu fata ascunsa de o masca for-mi-da-bi-la si cu pelerina neagra fluturind pe culoarele nesfirsite ale statiilor orbitale, urma sa-mi rezerve o uriasa surpriza. Am intuit asta inainte de scena magnetica a confruntarii dintre Vader si Luke, cu un epilog-revelatie. Vader era nici mai mult, nici mai putin decit… tatal lui Luke. Iar tatal ii cere fiului, cu vocea lui inconfundabila si cu toata persuasiunea fostului Jedi si a actualului Sith aplecat deasupra abisului, sa treaca de partea intunecata a Fortei. Sa conduca impreuna Universul, rasturnindu-l pe Imparatul Palpatine, raul suta la suta.
In timpul acesta, la scoala, aflam cum Luceafarul e gata sa renunte la eternitate si la cerul sau, umanizindu-se si devenind muritor din dragoste pentru o fata de imparat. Ce harababura!