Există un Berlin concret, istoric, atestat în secolul al XIII-lea, poziționat geografic în Europa Centrală, cu altitudine de… și longitudine de…, cu un climat temperat oceanic și suprafață de… și cu vreo trei milioane șapte sute de mii de locuitori, din ce în ce mai mulți în fiecare an, și există apoi Berlinul din inima mea, un Berlin fragmentat, parțial, al toamnei mai mult decât al verii, și deloc al primăverii, cel puțin deocamdată, un Berlin al unor clipe, momente, decupaje semnificative pentru mine, dar lipsite de semnificație pentru restul lumii, un Berlin al încăperilor de tot felul, al unor cartiere și priveliști, al mirosurilor de mâncare de stradă și păcură din stațiile de metrou și de tren, un Berlin al singurătății acute, al dorului de casă – adesea singurul meu companion, dar și un Berlin de care mi-e dor permanent, după care tânjesc ori de câte ori nu sunt acolo, și uneori chiar și când sunt. La cel real, care nu-i al meu mai mult decât e al tuturor, mă întorc ori de câte ori am ocazia, și-l găsesc de fiecare dată schimbat și în același timp la fel. Este în primul rând un Berlin al peroanelor, în ceea ce mă privește, al gurilor de metrou și al gărilor, al șinelor de tren care huruie, al lui „Einsteigen bitte“ și „Zurückbleiben bitte“, un Berlin cam murdar, cam ponosit, intenționat ai putea crede, cam neglijent cu sine însuși, cam nepăsător, dar nu până la capăt, obosit, dar continuând să meargă înainte, asemenea vagoanelor galbene sau ocru cu roșu, un Berlin care miroase a păcură și ulei și, uneori, la ieșirea din gară… a urină. Am privit multe vieți în U-Bahn și S-Bahn,și pe peroanele în care aceste vieți așteptau să le sosească trenul în stație, și cele mai multe erau vieți mărunte și nesigure, petrecute în cine știe ce cămăruțe mici și înghesuite, mirosind și ele, am bănuiala, nu foarte îmbietor, dar câteodată și vieți sclifosite, privilegiate, trăite nu atât în camere aerisite, cât mai ales în ecranele din ce în ce mai mari ale smartphonurilor de ultimă generație. Asta poate și în funcție de cartierul sau chiar stația în care mă aflam. Ăsta e Berlinul pe care l-am văzut prima oară, Berlinul cu care am dat ochii atunci, în primele zile ale primei mele șederi acolo, și la el mă întorc de fiecare dată, căci înainte de a fi altceva, înainte de-a mă dumiri ce este, de fapt, pentru mine el a fost asta.
Eram venit cu o bursă de studiu, nu mai fusesem nicăieri până atunci cu o bursă, nu mai trăisem niciodată pentru un timp mai îndelungat într-o capitală și nu știam prea bine la ce să mă aștept de la oraș. Avea să fie strident și vulgar precum capitala țării din care veneam? Avea să mă oripileze prin agresivitate și tupeu? Sau, dimpotrivă, urma să-mi ofere refugiul de care aveam atâta nevoie? Demult, taică-meu fusese în Berlinul de Est și-mi adusese de-acolo impresiile lui și câteva mașinuțe de plastic. Erau subțiri, fragile și ușoare că aproape nu le simțeai în mână, erau simbolul comunismului într-un fel, atrăgătoare de la depărtare, dar odată ce te apropiai șubrezimea devenea evidentă, dar chiar și așa mi se păreau prețioase, pentru că până și Estul de acolo părea mai Vest pentru mine decât era în realitate.
Știam câte ceva din ce i se-ntâmplase orașului în timpul războiului, distrugerea la care fusese supus, desfigurarea, împărțirea pe zone de influență, reconstrucția lentă, inegală, apoi Zidul venit ca un pumn în gura libertății de mișcare. Dar nu știam totul. Nu știam despre peroanele din Anhalter Banhof și uriașa gară care le adăpostise și din care azi nu a mai rămas decât o simplă fațadă (care însă în curând va deveni intrarea într-un muzeu). Nu știam nici despre alte peroane, cele din Grunewald, spre exemplu, de unde fuseseră urcați în vagoane evreii din Berlin, pentru a fi duși să fie gazați în lagărele din est, nici de cele de pe strada Putlitz, tot în acest scop, și nici de cele din Friedrichstrasse de unde plecaseră Kindertransport-urile spre Anglia și nu numai. Nu știam atât de multe. Văzusem doar peroanele moderne, renovate, atât cele de dedesubt, cât și cele de deasupra, din Warschauer Strasse până în Krumme Lanke și din Ruhleben până în Alexanderplatz, și lumea aceea, Berlinul feroviar al Bahnsteig-urilor și oamenilor de tot felul care așteaptă pe ele, mi-a căzut cu tronc. „Sunt în coșmarul lui Hitler“ m-am gândit în zilele acelea, nu mai țin minte în ce context sau dacă existase vreun context, pentru că nu văzusem încă Topographie des Terrors, muzeul evreiesc se deschisese doar cu un an în urmă (și nu știam de existența lui), iar Memorialul Holocaustului din Cora-Berliner-Strasse nici nu fusese construit. Și totuși la asta m-am gândit. Poate pentru că mă așteptasem să văd un altfel de Berlin, un Berlin alb, de exemplu, când el era deja multietnic? Un Berlin heterosexual, când el era deja pictat în toate culorile curcubeului? Un Berlin burghez, când el era muncitoresc, un Berlin al oamenilor cu stare, când el era mai degrabă al săracilor, un Berlin conservator, liniștit, mulțumit de el însuși, când el era al boemilor și rebelilor, un Berlin politicos, reținut când el era gălăgios și uneori sfidător? De fapt, eram cu toții acolo, pe peroanele acelea late și temeinic făcute, și nu numai acolo. Toți „degenerații“, desculții, vopsiții, fistichiii, oropsiții, neisprăviții – asiatici, africani, est-europeni, „pleava“ continentelor, așteptând pe peroane, apoi înghesuiți în vagoane, doar că de bună voie acum, vagoane care urmau să ne ia și să ne împrăștie ca pe niște spori de polen în tot orașul. „Iată ce s-a ales de Berlinul tău, idiotule!“ i-am zis în gând lui Hitler, de parcă Hitler m-ar fi putut auzi. „Iată până la urmă cum arată adevărata Germanie, nu aia pe care ai vrut s-o construiești tu aici! Ciudă, ciudă, nenorocitul dracului!“ Dar dispoziția jubilantă m-a părăsit când am aflat că, până să ajungă să fie coșmarul unui singur individ, nu că lui i-ar mai fi păsat, Berlinul fusese un coșmar pentru vai, atât de mulți oameni! Oameni obișnuiți, oameni mărunți, neimportanți, care nu ar fi trebuit să deranjeze pe nimeni. Oameni asemenea mie. Dacă aș fi trăit în anii aceia ce s-ar fi ales de mine? Să locuiesc într-un Berlin neprietenos, ostil chiar, ce-aș fi făcut? Să-mi fie refuzat până și dreptul de-a merge pe stradă, de-a mă deplasa cu U-Bahnul, de-a mă duce în parc să stau pe o bancă… Dintr-o dată mă simțeam privilegiat de istorie, deși până atunci nu mă gândisem că acest statut mi s-ar putea potrivi în vreun fel. Privilegiați erau alții, cei plini de bani, cei care trăiau pe picior mare, chiar și cei care avuseseră norocul să se nască undeva mai la vest. Și totuși! Nu mă născusem la-nceput de secol XX ca să simt nebunia orașului pe pielea mea. Nu trăisem în 1919 ca să fiu victima revoluției spartachiste, nu fusesem soldat în Primul Război Mondial ca să mă-ntorc acasă și să n-am ce munci. Nu cunoscusem hiperinflația, nu primisem salariul într-o roabă. Nu mă forțase nimeni să mă urc într-un tren al groazei sau să mă sinucid ca să nu trebuiască să urc. Nu-mi pierdusem casa, pulverizată de bombe, nu fusesem nevoit să sar de pe geam ca să-mi salvez pielea, să mă târăsc prin tunele înguste, sufocante sau, chiar mai rău, să traversez o fâșie a morții, neștiind dacă voi ajunge pe partea cealaltă, ca să trăiesc cât de cât liber. Mă născusem spre sfârșitul secolului douăzeci, e drept că în plin Război Rece, și în partea dezavantajată, „greșită“ a continentului, dar până să-apuc să-mi dau seama cât de rău este, „este“ s-a transformat în „era“. Bun, nu de tot, nu ne mutasem dintr-o dată în Paradis, dar Zidul căzuse și odată cu el și comunismul ce ne ținuse pe toți într-un soi de lagăr mai mare, într-o fabrică de spălat creiere. Eram liberi? Nu, dar măcar ăsta era sentimentul. Eram fericiți? Nu, dar așa ni se părea pe-atunci. Lucrurile se mișcaseră și mai repede în Germania. Reunificarea, care la sfârșitul lui ’89 era văzută ca fiind un deziderat legitim, chiar inevitabil, dar care avea să se petreacă poate în vreo 10-15 ani, după ce RDG-ul avea să facă reforme și să devină o țară democratică, se întâmplase, de fapt, peste mai puțin de un an. Când, în 2002, în mod nesperat, ajungeam și eu la Berlin, Palatul Republicii încă mai era în picioare, dar numai ca un fel de carcasă, închisă publicului din cauza contaminării cu azbest. Mi-am imaginat atunci, ca într-un roman de Cărtărescu, cum însuși cadavrul comunismului est-german fusese depus înăuntru și începuse să pută. Și totuși, odată cu începutul mileniului, Răul parcă se mutase în America, acolo unde, în naivitatea mea, trăisem până atunci cu impresia că nu putea fi decât bine. Cu un an înaintea sosirii mele, Turnurile Gemene din New York căzuseră ca un fel de bombă atomică, apoi veniseră atacurile cu antrax, iar acum, în zona Washingtonului, oamenii erau terorizați de o serie de crime în lanț comise de la distanță, prin intermediul unei puști cu lunetă. Oricine putea fi următoarea victimă. Dar nu era numai asta. În Moscova, rebelii ceceni luaseră cu asalt un întreg teatru, transformându-i pe spectatori, opt sute la număr, în ostateci. Tot anul acela, în Israel și Cisiordania atacurile teroriste se ținuseră lanț. Seara mă uitam la știri, la CNN se vorbea aproape numai despre asta, spectrul terorismului părea că va cuprinde încet întreaga planetă și începusem să mă gândesc dacă nu cumva mă aflam într-un loc periculos. Spre deosebire de București, Berlinul putea deveni ușor o țintă. Și totuși, a doua zi, când ieșeam dimineața din casă și până seara, când mă-ntorceam obosit, nu mai simțeam asta. Mă urcam în U-Bahn și călătoream fără să mă gândesc că am putea sări în aer în orice minut. Cumva, în Berlinul acela feroviar, al navetiștilor și studenților, mă simțeam în afara oricărui pericol. Din când în când, un cerșetor apărea să te-agreseze olfactiv și poate uneori, dacă nu erai atent, riscai să calci în cioburile de la o sticlă spartă, dar cam asta era tot.
Trei zile, trenurile m-au dus din Ludwigsfelde, un orășel aflat la est de Berlin, până în impunătoarea Hauptbahnhof, de unde luam U-Bahnul, și după câteva ore petrecute în săli de conferință și apoi umblând haihui prin oraș, mă-ntorceam înapoi. Făceam, cum s-ar zice, naveta, dar cred că mai mult îmi plăcea ideea de-a mă afla pe peroane, laolaltă cu toți ceilalți călători, așteptând să sar în următorul tren. Cât de departe vedeai Berlinul de la balcoanele Universității Tehnice! Ce mare și degajată mi se părea piața Ernst Reuter! Țin minte și acum uriașul mesh cu Cindy Crawford care făcea reclamă la ceva, acoperind o clădire întreagă și cum am mers pe jos, kilometri întregi, încercând să văd cât mai mult din oraș în acele trei zile. Deja mă-ndrăgosteam, dar nu-mi dădeam seama. Aveam doar sentimentul că ceva s-a potrivit, ca piesele unui puzzle, ca literele de pe pătrățelele unui Scrabble, something clicked into place, ca o revelație, ca o iluminare. Dar n-am avut timp să mă gândesc, să cântăresc, să înțeleg ce mi se-ntâmplă cu adevărat, căci a trebuit să plec două săptămâni în Cehia și m-am despărțit de Berlin. Dar în Brno, unde ar fi trebuit să mă concentrez pe cărțile pe care le căutam prin biblioteci noi, mirosind a var proaspăt, nu m-am putut gândi decât la întoarcere, ca un soldat trimis pe front care nu se poate gândi decât la momentul când se va întoarce acasă. Timpul a trecut greu, deși Brno era și el o splendoare de oraș. Am călătorit singur înapoi, tot drumul, într-o cușetă de vagon de dormit, privilegiul suprem, o mică recompensă pentru furtul telefonului mobil dintr-un alt tren, unul made in Romania, un incident care acum părea atât de departe. Întins în patul de jos, cu ochii închiși, nu vedeam decât locurile pe care aveam din nou să le văd. Pentru că la întoarcere urma să-mi înceapă propriu-zis bursa, iar eu eram nerăbdător, uluit, dar și un pic suspicios, ca și cum aș fi visat că emigram în America. Frumos, dar cumva neverosimil. La un moment dat însă a trebuit să schimb trenul care nu mergea decât până la granița cu Germania și dintr-o dată lucrurile n-au mai părut atât de încântătoare. Vameșii nemți ne-au cerut la toți pașapoartele, iar pe-al meu, numai pe-al meu din tot vagonul acela, l-au reținut. Nu mi s-a spus de ce. Au plecat cu el și nu s-au întors decât peste vreo oră, timp în care nu m-am putut gândi decât la cele mai groaznice scenarii. Mi-i imaginam pe vameși supunând livretul meu de călătorie celor mai avansate tehnici de verificare și analiză în urma cărora găsiseră ceva în neregulă (dar ce?, era absurd, nu era ca și cum aș fi călătorit cu un pașaport fals) sau mai degrabă urmau să pretindă că au găsit ceva în neregulă și ca atare aveam să fiu trimis înapoi în țară. Nici nu-mi începusem stagiul de cercetare și trebuia să mă-ntorc. Ce aveam să le spun celor de la Institut? „Vedeți dumneavoastră, pentru Germania, eu sunt doar un potențial infractor.“ Într-un târziu, vameșii mi-au adus pașaportul, m-au întrebat ce treabă am în Germania, le-am spus, au părut satisfăcuți de răspuns, mi-au dat documentul înapoi și s-au făcut nevăzuți. Azi mă gândesc dacă nu cumva după ce l-au luat tot ce-au făcut a fost să bea o cafea, să fumeze o țigară, să mai stea la discuții, poate chiar să uite că pașaportul meu era la ei, și într-un târziu, când și-au amintit, să vină să mi-l aducă. Am coborât la Hauptbahnhof, cândva, într-o altă eră, Lehrter Bahnhof, și de-acolo am luat un tren spre Ludwigsfelde, unde stăteam la cineva într-o casă. Mi se dăduse o cameră la subsol, numai a mea, fumam atunci, mă simțeam prost pentru asta, ziua ieșeam afară pentru fiecare țigară, dar uneori, noaptea, mai trăgeam câteva fumuri și-năuntru. Mi-e dor și acum de camera aceea, deși era mică, întunecoasă și aproape deloc mobilată. Îmi văd valiza Samsonite, nou-nouță pe-atunci, cumpărată special de taică-meu pentru deplasarea aceea, o mai am și azi, roasă și julită de la atâtea drumuri, stând permanent deschisă undeva pe podea, ca și cum eu însumi aș fi vrut să-mi spun, „nu uita, nu ești decât un musafir aici, în curând vei pleca…“.
Au trecut douăzeci și doi de ani de atunci. Pe măsură ce-am înaintat în vârstă, a-nceput mai întâi să mă preocupe, apoi să mă obsedeze de-a binelea, gândul că aș fi putut rămâne în Berlin atunci, deși atunci nici nu mi-am pus problema. Dacă aș putea călători în timp, cel de azi i-ar spune celui de-atunci: „Nu te mai întoarce. N-ai la ce, n-ai pentru ce“. E multă tristețe în cuvintele astea, tristețea celui care simte că a fost înșelat, păcălit, tras pe sfoară, dar și că n-a știut cum să facă ca să-și ia viața în mâini. Naivitate, speranță, inocență, lipsă de inițiativă, lipsă de imaginație, lipsă de bani, toate la un loc și încă alte câteva lucruri fac ca decizia care mi-ar fi putut schimba destinul să nu vină. În fine. Water under the bridge, cum se spune în engleză. Dar o apă urâtă, neagră și furioasă. E drept, poate că și cel de-atunci ar trebui să-i spună ceva celui de-acum. „Uită-te puțin la mine. Amintește-ți cum erai, ce gândeai pe vremea aceea. Nu te mai învinovăți!“ Dar oare ar ajuta la ceva? Ultima noapte în Ludwigsfelde ar fi putut face diferența. Poate. Era atâta liniște acolo încât puteai să-ți faci planuri de viitor, fumând un Chesterfield pe treptele de la intrarea în casă. Dar deși sunt convins c-am fumat Chesterfieldul, nu mai țin minte la ce m-am gândit. Treceau des avioane pe deasupra casei, aeroportul Schönefeld era destul de aproape. M-oi fi gândit că-mi era dor de casă. M-oi fi gândit la prietena mea și la câinele nostru. Ce căutam eu acolo, când ei rămăseseră în țară? Adu-i aici, adu-i aici. Nu, n-am auzit cuvintele astea. Vânt nu era, ca să mi le șoptească el, iar vocea aia din cap care uneori îți mai spune câte ceva în ziua aia a tăcut mâlc.
A doua zi dimineață am plecat în Dahlem fără să știu că urma să încep o nouă navetă, de-acum doar din Dahlem Dorf în Thielplatz și din Thielplatz în Krumme Lanke și pe unde mai voiam să hălădui. Au fost doar șase săptămâni, timp în care nu am reușit să mă familiarizez pe deplin cu orașul. Dar m-am familiarizat cu o oarecare atmosferă a Berlinului – amestec de nonconformist și decadență, tâmplărie solidă și tehnologie retro, simplitate și firesc, aer curat și aer mirosind când a döner kebab, când a păcură – și cu cartierul în care trăiam. O, ce privilegiu să trăiești în Dahlem și să cutreieri Zehlendorful după bunul tău plac! Așa am descoperit celălalt Berlin, Berlinul lacurilor și pădurilor, Berlinul rațelor, lișițelor, bâtlanilor și cormoranilor și al câinilor care ies la plimbare cu oamenii lor, Berlinul cochet, dichisit, trecut de o vârstă, cu ambarcațiunile lui ca niște bărcuțe de hârtie mai mari cărora cineva parcă le-a dat drumul să plutească pe lacul Wannsee. Berlinul ăsta mirosea (și miroase și-acum) a curat, uneori a parfum, dar de cele mai multe ori a natură, a iarbă și frunze, e un Berlin spațios, curat, cochet, manierat, un Berlin ca un sanatoriu de boli nervoase unde te-ai putea retrage să te recuperezi psihic. Un Berlin pentru de-alde Robert Walser, cel care se interna pentru totdeauna în 1929, „nebunul“ care parcă anunța nebunia lumii pe cale să se instaureze. Pentru cine locuiește acolo, acela e Berlinul lui zilnic, Berlinul verde, oază de liniște, privilegiu discret, reassurance-ul tău zilnic că viața a fost generoasă cu tine, dar pentru mine a fost și va rămâne Berlinul cu ștaif, nu epatant – cred că epatarea în Berlin s-a terminat cu naziștii –, ci doar unul care te lasă să înțelegi că, da, poți să stai, sigur, nu te oprește nimeni – mergi, plimbă-te, explorează –, doar că acolo nu vei fi niciodată mai mult decât un vizitator, un trecător care este liber să-și petreacă ceva timp admirând, delectându-se cu priveliștea, dar care nu va putea să rămână, să-nopteze acolo, decât bineînțeles, sub cerul liber.
Și asta mă aduce la final. Berlinul real se schimbă puțin, foarte puțin, dar totuși se schimbă, în fiecare an. Clădiri noi, nu multe și nu neapărat în zonele prin care trec eu, apar de la o vizită la alta. Marile construcții s-au încheiat în anii 2000, nu mai e loc de altele decât pe la periferie. Dar Berlinul din inima mea, cel întipărit pe vecie în memoria mea afectivă – rămâne la fel, rămâne același. Berlinul din inima mea este un amestec din cele două – al șinelor și al apelor – al zgomotelor dure, stridente, de fier și oțel, și al celor fine, abia perceptibile, plescăitul unui pește în lacul Krumme Lanke sau chemarea unei cinteze. Este un Berlin pe care-l parcurg pe bicicletă, pe jos sau într-un vagon – niciodată într-un autobuz, niciodată într-o mașină – și care se întinde din Dahlem Dorf până în Krumme Lanke și Mexico Platz. Berlinul din inima este Onkel Toms Hütte Strasse și Argentinische Alle, este Thielplatz și Institutul JFK, este Berlinul începutului de mileniu, când am ajuns pentru prima oară acolo, și toată lumea asculta Heathen-ul lui Bowie care tocmai ce concertase la sfârșitul acelui septembrie văratec, iar eu, veneticul, sfiosul, seriosul, naivul, tâmpitul, fără să-mi dau prea bine seama de ce, m-am îndrăgostit de oraș pe vecie.
„Some of us will always stay behind
Down in space it’s always [2002]“
Ich bin ein Berliner, declama Kennedy în iunie 1963, în faimosul său speech din fața primăriei Schöneberg, la doi ani de la ridicarea Zidului. 120.000 berlinezi se adunaseră să-l asculte. S-a glumit, ulterior, că în traducere „Ich bin ein Berliner“ ar fi însemnat „Sunt o gogoașă“, berliner fiind, într-adevăr, denumirea unui asemenea produs de patiserie. Dar nu și în Berlin. Nimeni în Berlin nu ar fi denumit respectiva gogoașă ca fiind „ein Berliner“. Dincolo de asta, există un cuvânt în germană, un cuvânt cunoscut tuturor berlinezilor, Wahlberliner se numește, și care înseamnă „berlinez prin alegere“, altfel spus cineva care nu s-a născut în Berlin, dar a ales să trăiască acolo. Dintr-o sumedenie de motive pe care nu le mai enumăr aici și care au legătură cu felul bizar în care am fost alcătuit, cu perioada în care m-am format și cu vremurile pe care le-am trăit, eu am ratat șansă să spun, parafrazându-l pe Kennedy, Ich bin Wahlberliner. Dar cum poți numi totuși pe cineva care, deși nu trăiește fizic acolo unde ar trebui să trăiască, în capitala inimii lui, trăiește totuși mental și afectiv în Berlin? Păi, cum altfel decât un berlinez închipuit! Poate cel mai trist și mai căznit berlinez. Și totuși, în felul lui bizar, tot un berlinez.
I wish there was a treaty we could sign, spune Cohen într-un cântec de pe ultimul său album. Albumul pe care l-a pregătit în timp ce se pregătea să moară. Cât de mult m-au impresionat cuvintele astea! Și cât de multe spune acel we… Pentru că uneori aș vrea să-i spun și eu orașului meu, în care nu trăiesc, I wish there was a treaty between your pain and mine. Doar că apoi îmi amintesc că n-am de ce să-i spun asta. Tratatul, în cazul nostru, a fost demult semnat. Și e pe viață.
Galerie foto
