De la Rumi la Brené Brown, de la C.S. Lewis la Primo Levi, jurnalista Marina Cantacuzino, nepoata arhitectului, scriitorului și pictorului G.M. Cantacuzino, condamnat la muncă silnică (1948-1953) de regimul comunist din România, a inițiat în 2003 Proiectul Iertarea. Două decenii mai târziu, după o cercetare temeinică a tot ceea ce presupune această acțiune, apare cartea Iertarea: o explorare.
Marina Cantacuzino a intervievat și a ascultat mărturisirile a zeci de victime ale unor infracțiuni grave, a înregistrat amintirile dureroase ale părinților care și-au pierdut copiii, descrierile traumelor suferite de supraviețuitori ai lagărelor de concentrare, a documentat, prin lucrările psihoterapeuților și criminaliștilor și ale celor care au explorat la rândul lor aceeași temă, tot ceea ce iertarea este pentru cei care aleg să o aducă în viețile lor.
Printr-o lucrare amplă aduce în fața cititorilor unele dintre cele mai profunde răspunsuri care se nasc adesea în jurul iertării. Cum arată iertarea pentru cei care au ales-o în detrimentul răzbunării și al resentimentelor? Și cum arată iertarea pentru cei care nu cred că aceasta ar fi trebuit să existe? Cum arată iertarea autentică și ce este pseudoiertarea? Ce aduce în viețile noastre abilitatea onestă de a-i ierta pe cei care ne-au făcut rău nouă sau celor iubiți? Cazurile pe care Marina Cantacuzino le relatează sunt cutremurătoare, iar poveștile de iertare stârnesc o empatie fără margini de-a lungul unei cercetări originale.
Până la finalul cărții nu primim doar un singur răspuns la „Ce este iertarea?“, ci o multitudine de exemple prin care putem alege să dăm iertării șansa reală de a ne vindeca, de a ne ajuta să mergem mai departe. În nici un moment iertarea nu va avea o definiție clară și finală tocmai pentru că, de fiecare dată, își va schimba esența și efectele în funcție de persoana care o alege: „Impulsul de a ierta e flexibil și variabil; nu este universal, nici nu e un singur gest mărinimos ca reacție la o ofensă izolată, ci mai degrabă face parte dintr-un continuum al implicării umane în vindecarea propriilor noastre suferințe. Iertarea este ceva care într-o zi poate să fie ușor, iar a doua zi aproape imposibil. Este fluidă, se schimbă mereu, la fel ca definițiile care se străduiesc să o descrie“. Și este, în același timp, o alegere dificilă care ne poate scăpa printre degete, o acțiune greu de dus la bun sfârșit, o decizie de care nu ne putem ține întotdeauna.
O carte de căpătâi pentru cei care caută răspunsuri în jurul iertării
Analizând efectele pe care iertarea le are asupra relațiilor personale, rolul pe care îl joacă în societate și miza pe care o aduce în prim-plan în ochii publicului atunci când vorbim de religie sau de politică, Marina Cantacuzino aruncă cititorilor un colac de salvare, pe care însă nu toți vor fi pregătiți să-l prindă. Iertarea, ne va spune cu mai multe ocazii, nu poate fi forțată, are limitele ei și se poate destrăma la o adiere mai puternică de vânt.
În același timp, pentru unii oameni iertarea vine cu forța unui tsunami și eliberează mintea și corpul de cea mai copleșitoare durere. Iertarea poate să perturbe, să transforme, „are capacitatea de a micșora durerea, dar poate și să o provoace. Poate da sens suferinței, dar poate și să genereze confuzie. E un loc al contradicțiilor, dar și al clarității“. Acest „leac misterios și rar“ este analizat în detaliu prin cazuri tulburătoare din întreaga lume, prin ochii celor care, cu efort, au reușit să ierte, au încercat să înțeleagă în ce fel pot continua să își trăiască viața fără să devină prizonieri ai urii, având ca nouă misiune „găsirea unei noi relații cu suferința, un act de eliberare prin intermediul empatiei cu suferința făptașului“.
Astfel, cartea scrisă de Marina Cantacuzino devine un îndreptar aparte, o carte de căpătâi pentru cei care caută răspunsuri în jurul iertării și pentru cei care vor să privească realitatea brută a lumii contemporane prin ochii celei care a ales să apropie lupa de chipul pe jumătate hâd al universului: „Orice are o latură întunecată, iar pe mine m-a interesat mereu latura întunecată a iertării, prin care înțeleg acele momente în care iertarea îți este impusă, când pare nesinceră sau când poate chiar să înrăutățească lucrurile. Unii susținători ai iertării preferă să nu îi exploreze această latură întunecată ascunsă, dar eu o consider revelatoare“. Marina Cantacuzino extrage lumina din întunericul urii, din spaimele care înconjoară trecutul reușește să aducă, întocmai ca Rebeca Solnit, speranța.
Paradoxul iertării este cel prin care ura și resentimentele se desprind, lăsându-ne posibilitatea de a-l privi pe cel vinovat în ochi fără a-l ierta însă: „este perfect posibil să lăsăm deoparte ura și dorința de răzbunare și totuși să nu iertăm. Primo Levi, autor italian evreu și supraviețuitor al Holocaustului care a murit în 1987, era ferm convins că trebuie să scape «de viciul cumplit al urii», dar nu putea ierta și nu a iertat“. De-a lungul timpului, așa cum a remarcat autoarea, „instinctele de răzbunare fie sunt alungate printr-o bătălie dezlănțuită, fiindcă amenință să macine în interior, fie se sting chiar înainte să se fi materializat, pentru simplul motiv că victima nu poate îndura continuarea ciclului urii“. Fiecare concluzie care însoțește cazurile prezentate aici și alegerile celor care au avut de suferit se transformă în posibilitatea ca cei care citesc aceste pagini să își transforme perspectiva asupra a ceea ce înseamnă, cu adevărat, iertarea.
Iertarea sosește pentru cei care o aleg
Ne suntem datori nouă înșine cu iertarea de sine, rezervându-ne dreptul de a nu-i ierta pe cei care ne-au greșit: „Mare parte din iertarea de sine are legătură cu rușinea – acea experiență umană fundamentală, cel mai greu de evitat și cea mai stânjenitoare dintre toate. Ne este rușine de slăbiciunile noastre, la fel cum ne simțim vinovați pentru relele pe care le-am comis, și facem tot posibilul să evităm, să transformăm și să ascundem aceste sentimente de noi înșine“. Însă din iertarea de sine se nasc adesea alte emoții salvatoare care conduc spre o nouă definiție a iertării, o iertare care nu poate fi impusă și nici totală căci „poate deveni ea însăși rigidă și neiertătoare“. Dar este o iertare necesară și binefăcătoare, o iertare eliberatoare care sosește pentru cei care o aleg. Fiecare caz pe care îl prezintă are menirea de a ne arăta că întotdeauna există alegeri posibile și autentice, diferite de cele care ne sunt cel mai adesea la îndemână și care nu aduc niciun beneficiu pe termen lung. În schimb, alegeri dificile precum a-l ierta pe cel care a săvârșit un fapt îngrozitor se pot dovedi, în unele cazuri, acele schimbări care nu lasă viața să deraieze de pe șinele către un viitor în care nu-și mai au loc resentimentele și nici ura.
Despre mecanismele iertării și complexitatea ei, despre găsirea empatiei, acceptarea pierderii și înfruntarea fricii, Marina Cantacuzino a scris o carte care se dovedește mai mult decât necesară în mijlocul unei lumi care continuă încerce să găsească un echilibru între dorința de răzbunare și justiție, între resentiment și compasiune, între uitare și iertare.
Marina Cantacuzino, Iertarea. O explorare, traducere de Miruna Andriescu, Iași, Editura Polirom, 2023