„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Calendarul unei vechi iubiri de Andreï Makine, traducere din limba franceză și note de Alexandra Cozmolici, în curs de apariție la Editura Polirom în colecția Biblioteca Polirom. Actual și publicată și în ediție digitală.
— Fragment —
Să-ți dai seama care e sensul vieții noastre este mai puțin ușor decât să-i glorifici complexitatea. Memoria noastră, asemenea unui jurnal de bord, consemnează mii de legături care ne unesc cu ceilalți, vârtejuri de pasiuni, labirinturi de gânduri. Iar asta ne face să uităm scopul călătoriei.
Pe aleile cimitirului ăstuia, deasupra mării, călătoria vieții se mărginește la datele nașterii și morții. Uneori, un cuvânt de rămas-bun lăsat de apropiați, o inscripție pe placa de marmură:
Din mâinile ei zboară o pagină încă neîncepută…
Mă uit ce vârstă avea defuncta: nouă ani. Puține fapte marcante, așadar, în „jurnalul ei de bord“.
Lângă un zid scund, o placă mai mică decât altele: „Mladeneț Schultz. Mai 1901 – august 1901“. Scris în rusă – mladeneț, bebeluș. Mențiunea, superfluă, te lasă să ghicești deznădejdea părinților și dorința lor de a explica, într-un fel, că nu e vorba de o moarte banală, ci despre fiul lor răpit cu atâta cruzime.
Mă așez pe vine, curăț mormântul de frunzele uscate. Nimeni nu e „banal“ în locul ăsta. Sunt aici bătrâni care au vrut să-și încheie viața în blândețea climei mediteraneene. Mulți „ftizici“ veniți la mare cu nădejdea că o să se vindece. Și, de asemenea, bebelușii ăștia – mărturii ale unei mortalități infantile ridicate. Rudele lor se mirau: la ce bun să ucizi ființa asta mică și nevinovată?
Pe o stelă, cuvintele vag versificate au rezistat cu bine rafalelor aspre ale vântului marin:
„Nu ziceți niciodată cu reproș: nu mai este!
Ci spuneți întotdeauna cu recunoștință: a fost“.
O vorbă de duh care mângâie, însă nu revelează sensul misteriosului „a fost“ al parcursului nostru pe pământ.
…În toamna anului 1991 încercam să dau de urma unui poet care fugise de revoluția rusă, se refugiase la Nisa și nu mai dăduse nici un semn de viață. Voiam să aflu dacă, în exil, a putut să-și rescrie „jurnalul de bord“.
Căutarea mea a fost degrabă încheiată când i-am găsit mormântul: murise în 1919, victimă a gripei spaniole…
Mai jos se văd marea și mozaicul clar al orașului, de unde se aud claxoane, muzică și, uneori, șuieratul trenurilor. Îți poți închipui agitația meridională, terasele, trupurile bronzate… E suficient să te întorci spre poetul ucis de influență și nu se mai aude decât suflul mistralului printre vârfurile chiparoșilor.
Necunoscând taina acestor vieți mute, sunt intrigat de o curiozitate „gramaticală“: particula „de“ adăugată anumitor nume rusești. Un „Ivan de Barténeff“, o „Maia de Kirsanoff“… Să fie oare o dorință derizorie de înnobilare? Sau poate năzuința, la fel de găunoasă, de a se da mai „francez“?
Revin aici într-o zi luminoasă de sfârșit de octombrie. Vântul e stăruitor, strălucirea soarelui uniformizează toate culorile, nelăsând decât negrul și auriul. Cimitirul, cocoțat deasupra mării, îți dă iluzia că ai trecut într-un altundeva întrezărit de mult, foarte îndepărtat de ceea ce se petrece jos, în oraș.
O rafală aduce miros de țigară. Pe o bancă, în apropierea porților de la intrare, mi s-a întâmplat deja să mă intersectez cu un bătrân care părea îmbătat de strălucirea soarelui.
Îl văd acum ridicându-se anevoie, sprijinit în baston. Brusc, brațul îi slăbește, bastonul îi scapă și se lasă să cadă la loc, cu aerul că s-a răzgândit… Ridic discret bastonul care i-a alunecat la picioare, mă așez și eu, încercând să fac mai puțin stânjenitoare încercarea lui de a se scula.
— Uf, mistralul ăsta! Într-o bună zi o să mă arunce-n mare. Nu-i nevoie de mormânt…, murmură el cu un surâs.
Pomenim personajele, mai mult sau mai puțin cunoscute, găzduite de cimitir: un scenograf care a lucrat la baletele lui Diaghilev, un general care n-a reușit să recupereze Crimeea de la bolșevici… Amintește locuri pe care numai cineva familiarizat cu Rusia ar putea să le cunoască.
Îi mărturisesc nedumerirea mea: anumite patronime rusești au particula franceză care le dă un aspect excentric. Toți acești „de Volnoff“ sau „de Gorine“…
Neștiința mea pare să-l amuze.
— Urmați-mă, o să vă arăt una dintre descoperirile mele!
Se ridică cu mai mult avânt, grăbit să mă instruiască. Ne întoarcem la umbra chiparoșilor și-mi zic că poetul mort în 1919 ar putea să-l intereseze pe ghidul meu – numele lui Igor de Levitsky păcătuiește prin aceeași pretenție la noblețe. Însă bătrânul mă conduce într-un colț unde nu mă aventurasem niciodată.
Aici se găsesc morminte „internaționale“. Cavouri de britanici, cu predilecția lor pentru Biblie – cuvinte într-o engleză arhaică, în contradicție cu datele de deces care, de fapt, nu merg decât până la începutul secolului XX. Inscripții în germană, cu litere gotice, vieți scurte, mistuite de tuberculoză.
Numele de pe placa aceasta mă face să clipesc șocat, ca în fața unei mistificări insolente.
„Olga de Dostoievski“… Moartă în 1938.
Un asemenea galicism dinastic te duce cu gândul la un glumeț care s-ar fi amuzat să ofere o descendență autorului romanului Crimă și pedeapsă! Însă, până la urmă, numele acesta de familie, fără să fie comun, a fost purtat și de alte persoane în Rusia. Zâmbesc spunând că, dacă-mi pun mintea să caut, aș putea da probabil peste urmele unui mănunchi de clasici.
Bătrânul nu-mi împărtășește ironia.
— Pare puțin stranie particula asta lipită de numele rusești. Dar… Era vorba despre exilați care nu mai aveau nimic altceva, iar cei care dețineau un titlu nobiliar se agățau de el precum cerșetorii de bocceaua lor. De unde aceste adăugiri – o simplă amintire a vieții lor dinainte de revoluție. Un reflex de apatrizi…
Ne întoarcem spre ieșire și abia atunci îndrăznesc, în sfârșit, să-l întreb:
— Iertați-mă, dar aveți un apropiat care se… odihnește în cimitirul ăsta?
Nu răspunde și am senzația că vântul mi-a risipit cuvintele rostite în șoaptă.
Ajungând la banca lui, se așază cu bastonul între genunchi.
— O să-mi trag puțin sufletul înainte să mă întorc acasă, îmi zice și tonul lui trădează speranța că nici eu n-o să plec imediat.
Își aprinde iarăși „trabucul“ – o frunză de tutun răsucită în hârtie de țigară, mirosul pare să-i fie de-ajuns. Și dintr-odată răspunde la întrebare.
— Nu, n-am pe nimeni de revăzut aici. De altfel, cei care și-au lăsat numele pe mormintele astea nu se află în cimitir. Nu, în nici un caz!
Pentru a răspunde vehemenței neașteptate a vorbelor sale, bâigui cu un oftat de moralist:
— A, știți cum e… Avem întotdeauna nevoie de un vestigiu material, de un simbol. Un loc unde să ne reculegem…
Îmi aruncă o privire în care aș putea citi dușmănie, dacă pe chipul lui n-ar fi întipărită un fel de melancolie calmă.
— Am nevoie numai de lumina… și de șoaptele astea, ascultați! Da, ramurile care vorbesc în bătaia mistralului. De marea din depărtare și de amăreala tutunului. Nu fumez, însă mirosul acesta mă desparte de cel care sunt astăzi…
Îmi spun că e un bătrân rătăcit în crepusculul anilor. Pe buze îi freamătă șoapte pe care le rostește pentru cineva de departe, adăpostit în adâncul ochilor săi pe jumătate închiși. Ar trebui să-l las să stea de vorbă cu fantomele lui dragi.
Venindu-și în fire, îmi aruncă o privire confuză, înciudat că uitase de mine în reveria lui.
— Femeia pe care-o iubeam nu și-ar dori nimic altceva – vântul ăsta însorit și dunga mării printre chiparoși. De acum încolo, ne e de-ajuns ca să rămânem în viață…
A început să vorbească rar, fără a căuta să mă impresioneze, iar povestea lui ilustrează adevărul fragil pe care l-am citit pe o placă funerară:
„Nu ziceți niciodată cu reproș: nu mai este!
Ci spuneți întotdeauna cu recunoștință: a fost“.
CARTEA
Valdas Bataeff se vede obligat să înfrunte, încă de tânăr, evenimentele tragice ale epocii sale – secolul XX, un secol de furie și de sânge. În mijlocul furtunii, acesta reușește să se sustragă cruzimii lumii: o iubire clandestină într-o paranteză fericită, între calendarul pe stil vechi al Rusiei țariste și noua cronologie impusă de „constructorii unui viitor luminos“. O capodoperă extrem de concisă, acest roman despre trădare, sacrificiu și mântuire ne face să retrăim, la nivel uman, dramele Istoriei: revoluții, conflicte planetare, diferendele de după încheierea războiului. Și totuși, o tramă secretă, dincolo de atrocele comedii umane, ne eliberează de influența acestora, conferind o dimensiune infinită efemerității fragile a unei iubiri rănite.