A trecut o bună bucată de vreme de când fac cumpărături online. M-am nărăvit la asta mai ales în perioada pandemiei, când nu puteam ieși din casă, și am descoperit că e destul de comod să ți se livreze obiectele la ușă, chit că plătești o taxă de transport. O mai fac și acum, doar că sunt ușor exasperat de felul în care relația noastră simplă, de vânzător-cumpărător, s-a transformat într-una de putere.
Prima dată am fost naiv. Am cumpărat, mi se pare, un set Lego. Și, la nici zece minute după ce am plătit online, am primit de la comerciant un mesaj intitulat „Câteva recomandări pentru comanda ta“. E un set Lego, mă gândesc, ce recomandări mi-ar trebui? Să nu înghit piesele? Asta scrie oricum și pe cutie. Totuși n-am putut să nu apreciez solicitudinea vânzătorului: era un gest frumos, orice s-ar zice. Așa că am deschis e-mailul, care, surpriză, nu conținea nici un fel de recomandări legate de figurinele Lego, ci un cu totul alt mesaj: „Am văzut că ai comandat setul Lego cutare și ne-am gândit că te-ar interesa și…“ – după care urmau niște produse (altele!) pe care mi se sugera că le-aș putea cumpăra: un set de carioci, o gamă de parfumuri de damă și un set de anvelope de iarnă sau ceva asemănător. E-mailul se încheia cu speranța că recomandările o să-mi prindă bine. Nu mi-au prins. Istoria s-a repetat de fiecare dată, la fiecare comandă, reluând iar și iar același dialog al surzilor.
Altcândva, tot după o astfel de comandă, am primit un e-mail în care eram întrebat dacă sunt mulțumit de achiziție. Eram, altfel m-aș fi plâns încă de la primire. Așa că am făcut greșeala să dau clic pe setul de steluțe evaluatoare din e-mail. În clipa următoare s-a deschis o pagină web nouă, cu un chestionar lung și plicticos, în care mi se cerea să descriu – în fraze explicite și relevante – experiența avută cu magazinul respectiv, motivele care m-au determinat să cumpăr obiectul (un fier de călcat, parcă), să povestesc experiența trăită în procesul cumpărării, de la comandă până la venirea curierului, să descriu trăirile mele cu produsul cumpărat. Ce mai, trebuia să scriu o întreagă nuvelă a fierului de călcat. Chiar așa, ce te-ar determina să cumperi un fier de călcat? Dar, pe de altă parte, de ce ai împărtăși altcuiva dorințele perverse care te-au împins să cumperi un astfel de obiect? Așa că am închis discret pagina, cu speranța că am trecut neobservat.
N-am trecut. După trei zile am primit alt e-mail, în care, nu foarte subtil, mi se bătea obrazul: „Reminder! Încă nu ați evaluat comanda… etc.“ O clipă m-am simțit rușinat. După aceea m-am scuturat și mi-am limpezit mintea: așa era, n-o evaluasem și nici n-aveam de gând s-o fac. În schimb, o plătisem fără să crâcnesc. Mie mi se părea o evaluare suficient de bună. Pare-se însă că în comerțul online asta nu mai e suficient.
Cum nu mai e suficient nici să fii dispus să cumperi un lucru sau altul. Destule magazine virtuale (sau online, cum e mai corect) îți cer să îți faci un cont pentru a cumpăra de la ei. Cont obligatoriu, cu adresă/nume și cu o parolă. Dacă nu-ți faci, nu cumperi. Sau – varianta soft – dacă nu-ți faci, îți fac cei de la magazin, cu o parolă generată automat. Și așa ajungi să ții într-un document de pe computer zeci de parole de tipul cDS@#13as?qa. Fiindcă ți-e lene să le schimbi, de vreme ce nu o să mai treci, poate, niciodată pe acolo ca să cumperi o garnitură de cauciuc sau un preș de ușă, dar nici nu ai vrea să le ștergi, pentru că, deh, nu se știe niciodată când ai nevoie de o garnitură din aia.
Credeți-mă, relația clientului cu magazinele online a devenit destul de năbădăioasă. Nu e de ajuns să plătești. Clientului i se cer o grămadă de trăsnăi. Prima senzație e că, deși teoretic el deține puterea – de a cumpăra sau nu –, de fapt e pus într-o poziție subalternă. Dar apoi mi-a trecut prin minte altceva. Tot auzim despre tehnici de fidelizare a clientului, despre metode de atragere a lui. Fidelizare, atracție… păi, relația asta cu magazinele online începe să semene cu una amoroasă, iar vânzătorii virtuali sunt niște iubite temătoare, care vor să se asigure permanent că între mine și ei e iubire adevărată.
Nu e, dragilor, nu e. E pe interes. Uite, luați banii și faceți-vă treaba pentru care vă plătesc. Dacă mai am nevoie de voi, vă bat eu la ușa site-ului cândva, când o fi. Sper că sunteți încă disponibili.