Tusea, un simptom compulsiv al suferinței căilor repiratorii, o auzim adesea și la teatru. Creativitatea actoricească a transformat-o într-un element de expresie scenică. Martin O’Brien are fibroză chistică, maladie genetică definită printr-un surplus de mucus produs de corp, căile repiratorii și tractul digestiv, mai ales. Artistul britanic a avut inspirația de a-și teatraliza vulnerabilitățile fiziologice atât prin scris (texte performative, studii teoretice, un doctorat, cursuri de Live Art la Queen Mary University of London), cât și prin crearea unor performance-uri.
„Sunt artist performativ și profesor. Practica și cercetarea mea artistică se preocupă de reprezentarea artistică a bolii și a dizabilității pe care o provoacă. Performance-urile își au originea în propria-mi existență afectată de o boală cronică. Poetica mea scenică folosește rezistența fizică, practici dure, unele bazate pe durere pentru a provoca înțelegerea comună a bolii și a ce înseamnă să te fi născut cu o maladie care-ți amenință viața“, se autodefinește ca artist O’Brien.
Ca bolnav care a depășit speranța de viață medie în cazuri similare, s-a preocupat în ultima vreme de ce înseamnă să fii muribund ani de zile, să știi că vei deceda înainte de vreme, teme pe care le-a dezvoltat prin creațiile realizate. Arta lui a devenit o arheologie a bolii, una eliberatoare pentru artist și de conștientizare pentru spectatori. E un parcurs de interacțiune discursiv-estetică a bolnavului cu propria suferință pe care o arată public.
O boală nu are nimic frumos
Pronosticul doctorilor a fost că nu va depăși 30 de ani, dar a ajuns la 37, iar perioada pe care a trăit-o peste rata medie asociată mucoviscidozei o numește Zombie Time. Figură a culturii pop, un zombie e ceva mort, dar viu în același timp, zice O’Brien, într-un fel precum corpul lui care e pe cale să devină cadavru, pe linia teoriilor lui Michel Foucault din Naissance de la clinique. Une archeologie du regard medical. Corpul pe care îl locuim e, la scara propriilor biografii, sursa dispariției fiecăruia dintre noi la un moment dat, sicriul personal.
Atâta timp cât suntem sănătoși nu ne gândim la asta, însă pentru cineva cu o suferință cronică a face invizibilul vizibil, mai zice O’Brien, poate deveni o misiune artistică. „În ideea de zombie e și ceva romantic“, spune tânărul. „Ca suferind, mă gândesc la corpurile noastre ca la ceva ce conțin atât viața, cât și moartea în ele. Zombie e post-moarte, dar are și ceva viu, e un subiect filosofic în legătură cu dubla lui natură.“
Tratamentul medical de îmbunătățire a calității vieții, căci boala e incurabilă, și „automedicația“ artistică se combină fericit în cazul său, catharctic, adăugând demersurilor o latură social-educațională privind boala. Arta sa e departe de a fi una comodă, dar nici boala nu e o situație confortabilă. Iar a o exhiba e o modalitate de eliberare. Rama performativă la care recurge O’Brien nu înseamnă o atitudine subalternă în fața propriului corp, care a venit pe lume cu o disfuncționalitate de natură genetică. Moartea la termen l-a îndemnat pe artist să se autoanalizeze cu mijloacele performativității, să comunice despre acest statu quo conținut în genom.
În Mucus Factory/ Fabrica de mucus (2011), O’Brien face fix ce spune titlul. Arată cum propriul corp produce flegma, cum acumulările acestor secreții în exces duc la gesturi tipice (lovirea repetitivă, puternică a pieptului pentru a provoca desprinderea lor, tusea care le elimină), colectează un lichid asemănător la nivelul consistenței pe care îl transformă în gel pentru păr, lubrifiant, stickere lucioase pe piele etc. E o doză de cruzime în acțiunile performative, însă o boală nu are nimic frumos, iar pentru a o înțelege e nevoie de violență stilizată care bruschează echilibrul personal al privitorilor cu scopul de a-i face să înțeleagă mai bine pătimirile.
Teritoriile bătrâneții
În Breath for Me/ Respiră pentru mine (2013) își examinează corpul atins multisistemic, recreând în spațiul performativ câteva dintre simptome. Într-un mediu dominat de lichide verzui mirositoare, performerul își înfige ace în abdomen, tușește puternic, expectorează, colectează sputa, acțiuni care se repetă sugerând ce înseamnă să treci prin ritualurile bolii zi de zi, din nou și din nou.
O’Brien spune că „arta este o strategie de supraviețuire pentru mine și pentru alții ca mine care trăim cu o boală ce ne scurtează viața și noi știm asta“. Creațiile sale sunt solistice, cum sunt și raporturile cu fibroza chistică, dar a colaborat cu americanul Bob Flanagan, și el bolnav de fibroză, plecat în urmă cu niște ani din lumea celor vii. Un alt colaborator de cursă lungă este americanca Sheree Rose, partenera lui Flanagan, fostă dominatrix în Los Angeles, împreună cu care au explorat teritoriile bătrâneții (artista are 81 de ani), prieteniei, familiei intergeneraționale.
Sheree Rose a fost asociata lui și în cea mai recentă lucrare Overture For The End (As Ashen Place)/ Uvertură pentru sfârșit (Pe tărâmul de cenușă), „o tentativă de a fi nemuritor“ (2023, Whitechapel Gallery, unde a fost artist rezident). Performance-ul dezvoltă tema corpului ce devine cadavru, un cadavru ambulant, recuzita fiind sicrie și oase, în sunete legate de viață și de moarte (respirație îngreunată, cântece, țipete, sirene etc.). Un performance de tip ritual care durează patru ore. „Medicina mă ține în viață și asta e extraordinar, dar, ca să trăiesc, trebuie să le cedez doctorilor controlul total. Arta este un loc, poate singurul loc, în care pot prelua din nou controlul asupra corpului meu“, mai spune O’Brien. O face prin fiecare nou performance.