Unul dintre motivele pentru care am ramas muta cind am intrat in salile de la MNAC este ca mie tablourile din seria Park mi se par intens poetice. Hiperrealismul practicat de Roman Tolici, care picteaza dupa fotografii, deschide si purifica realitatea intr-o asa masura incit ai impresia ca redarea la a doua mina s-a scuturat pe drum de praful cotidianului, subiectul ajungind in fata noastra in stare pura. Iar subiectul e aparent banal: o faleza acoperita pe trei sferturi de cer, niste scari interminabil de late si de inalte, un colt de strada intr-o noapte cu ceata, un spatiu de joaca pentru copii, foarte colorat, iar pe fundal niste blocuri inalte si gri, un parc prin care trec niste miri sau unde se joaca niste copii, cu lumina explodata in jur. Fiecare fragment de realitate atinge pe pinza un mare grad de densitate. Bucatile de realitate par sa ascunda secrete si mai mult deschid decit comprima spatiul.
Realitatea cotidiana nu se prezinta in ochii nostri, grabiti si apatici, in claritatea ei (frumusete fulgeratoare, comic suprarealist, tristete fara nume – sau toate la un loc). Nu avem timp, nu avem chef, am fost antrenati ca arta e in carti, expozitii, cinematografe, pe cind in viata de zi cu zi mergem la „servici”, stam in trafic, alergam si ne enervam. Expozitia pe care am vazut-o arata ca momentele de frumusete, uneori de durata unui clipit din gene, exista tot timpul si peste tot, si e vina noastra ca nu le percepem. Daca e sa aseman cu stilul unui cineast anume ceea ce am spus mai mult, nu stiu, mi-as aduce aminte repede de Eric Rohmer (TVR Cultural a inceput sa-i difuzeze filmele!). Si la el, cotidianul e cel mai bun revelator al micilor miracole.
Referinte clare la cinema
Expozitia Cel mai probabil miine contine si referinte clare la cinema – seria Action, care cuprinde seturi de doua sau mai multe pinze in care senzatia de miscare e data de mici modificari ale compozitiei. Este vorba de diferente de secunde intre cele doua „cadre”. De pilda, lucrarea Un foc, unde personajul masculin parcurge exact atita timp cit sa traga din tigara si sa expire fumul. Sau ca in cazul fetitei care sare sotronul, „cadrele” descompunindu-i miscarile.
In caietul expozitiei, „Anexa”, Roman Tolici ii spune Oanei Tanase (curatorul expozitiei deschise pina pe 30 noiembrie) ca atractia sa pentru film vine de la tatal sau, care a fost proiectionist. Ceea ce explica multe – mai ales fascinatia pentru capacitatea cinematografului de a crea timp, spre deosebire de pictura, care-l tintuieste, si nevoia de a media cele doua arte.
Si pentru ca tot se potriveste cu ce spuneam mai sus referitor la momentele de frumusete (sintagma ii apartine, de altfel, lui D.I. Suchianu si se referea la filme), o sa inchei cu una dintre cele mai frumoase surprize din ultimii ani. Cind m-am urcat in troleibuz ca sa ma duc la MNAC, cinta Nina Simone, si am ascultat Nina Simone vreme de patru statii. (Cum s-ar putea face o pictura din acest miracol al cotidianului intr-un mijloc de transport asociat cu sudoarea, nervii si inghesuiala?) Am scris un text pentru hotnews.ro. Unul dintre cei care au comentat a continuat povestea cu o alta intimplare si mai frumoasa: in drum spre serviciu, in traficul lent si inghesuit al diminetii, un sofer a vazut pe strada un porumbel ranit. Un sofer s-a dat jos din masina, a luat porumbelul de pe drum si l-a pus pe trotuar.