Anul începe pentru mine pe 1 ianuarie cu Franz Welser-Möst la pupitrul de la Musikverein și cu vestea retragerii lui Daniel Barenboim din funcția de Generalmusikdirektor la Staatsoper Unter den Linden Berlin. Ironic, el va fi înlocuit de Christian Thielemann, mult mai puțin carismaticul neamț care a dirijat Concertul de Anul Nou de la Viena pe 1 ianuarie 2024.
Dincolo de șampanie și un amurg precipitat al zeilor ascult Seraph cu trompetista Tine Thing Helseth și Le fruit de silence al pianistei românce Mara Dobrescu. Le fruit du silence este un disc despre liniștea interioară, despre care ne vorbește și Beethoven în lucrările sale, acel innig ce apare de multe ori în partiturile lui. Innig este un cuvânt dificil de tradus, amestecând termeni ca liniștit, interiorizat, fragil, tandru, aproape de neatins… innig reprezintă unitatea cu sine însuți. Am vrut să împărtășesc această liniște muzicală cu ascultătorii, cu publicul. Acest disc este un omagiu adus lui Beethoven. Ultima lucrare înregistrată este cea care dă titlul discului, și anume Le fruit du silence de Pēteris Vasks. Este o piesă în care îmi imaginez foarte multă lumină și în care timpul nu mai există. Este concluzia acestui drum și Vasks s-a inspirat de un text al Maicii Tereza: „Fructul tăcerii este rugăciune, fructul rugăciunii este credința, fructul credinței este dragostea“.
Mara Dobrescu © Patrick Kedzia
Februarie e luna Tár, un film extrem de puternic despre lumea muzicii clasice, și despre, din nou, amurgul zeilor. Seducător, mă trimite la The Piano Teacher, drama psihoerotică a lui Haneke din 2002, sau la A Late Quartet de Yaron Zilberman, 2012, cu un ultim senzațional rol al regretatului Philip Seymour Hoffman. Producția scrisă și regizată de Todd Field e o dedicație specială pentru Cate Blanchett, o actriță cu o partitură uluitoare care anulează cele 2 ore și 38 de minute ale unei pelicule de altfel greu de suportat. Uluitoare e puțin spus. Trebuie neapărat să o vedeți pe Blanchett în Tár, poziționându-și capul, corpul și vocea la pupitru și, desigur, mișcările brațelor, a mâinilor care dau măsura puterii și a preciziei unui dirijor.
Ascult Dante de Thomas Adès pe disc cu Dudamel & LA Phil, o muzică nouă și extrem de puternică iar apoi mă simt bine în Basarabia, la finala primei ediții a Concursului Internațional „Maria Cebotari“, ediția I. E 10 februarie, la exact 113 ani de la nașterea la Chișinău a uneia dintre cele mai mari soprane ale tuturor timpurilor. Maria Cebotari. Cea pe care, înainte de Callas, melomanii au numit-o diva. O divă a inimilor. Concursul e câștigat de sud-coreeanca Haewoon Lee, iar eu mă simt câștigat că îl cunosc pe Fritz Diessl-Curzon, mezinul marii soprane basarabence.
La finalul lunii începe la Iași Classix, a patra ediție, în care mă bucur să regăsesc la primul concert o remarcabilă orchestră de cameră a Filarmonicii „Moldova“ din Iași, în Anotimpurile lui Vivaldi, cu violonista Hyeyoon Park solistă sub bagheta lui Vlad Vizireanu. Ecco la primavera!
Maria Cebotari, fotografie cu autograf
Tot la Classix 4 o cunosc în martie pe pianista ucraineancă Natacha Kudritskaya, pe care o ascult la Palatul Culturii în partituri de Beethoven și Brahms alături de violonistul Daniel Rowland și membri ai ansamblului danez Esbjerg, dar și într-o elegie contemporană cu parfum modal de Andrea Tarrodi, un omagiu adus Barbarei Strozzi. La un prânz cu ciorbă moldovenească și humus libanez îmi arătă brățara din oțel de Azovstal, ultimul bastion apărat de soldații ucraineni la Mariupol, pe care o poartă pe mâna delicată. Într-un interviu televizat îmi va spune cu calm, fără încrâncenare, despre boicotul prin care trec artiștii ruși în Europa: „Cred că e un mesaj important. Înțeleg că nu ei au creat războiul, e un mesaj pe care îl aud de la începutul invaziei: «nu e vina mea». Doar că e un conflict de o asemenea amploare, iar ei reprezintă Rusia, ceea ce numesc «marea cultură rusă» și trebuie să se simtă responsabili. Adesea mulți ruși, chiar dintre cei care trăiesc în Europa, încearcă să ignore acest război. Nu discută între ei despre asta. Când mă întreabă «cum merge» eu răspund «nu merge». «Dar dincolo de asta?» – «Nu există dincolo de asta», le spun. Trebuie să înțeleagă că noi îi considerăm responsabili pentru toată tăcerea lor. E un mod de a-i face să înțeleagă că e momentul când trebuie să vorbească despre asta. Nu mă simt bine când un tânăr nu e lăsat să se înscrie la un concurs, dar dincolo de asta el nu va înțelege de ce se întâmplă așa și își va pune întrebările bune. Poate i se va explica, poate va citi puțină istorie și se va interesa mai mult despre acest conflict. Pentru că, în acest moment, ei trăiesc cu ochii închiși“.
Ascult fenomenalul The Handel Project al pianistului Seong-Jin Cho și un excelent Turandot cu Sondra Radvanovsky, Jonas Kaufmann, Accademia Nazionale Di Santa Cecilia & Antonio Pappano.
Natacha-Kudristkaya-@Sophie-Boegly-min
Valentin Gheorghiu împlinește 95 de ani. În aprilie mă caută la telefon, după articolul aniversar pe care i-l dedic, dar (voi regreta mereu!) nu apuc să-i răspund, din cauza a nu mai știu ce prostii. „Știi ce răspund când mi se spune că aș avea nu știu ce ton, frazare și cutare? Că am cântat toată viața pe niște catastrofe de piane! Și, vrând-nevrând, am căutat să cânt cât mai bine, ca să nu plece lumea din sală! Iar când dădeam de un pian mai de Doamne-ajută, cânta singur!“, mi-a spus râzând în introducerea unui interviu niciodată imprimat, despre tinerețe, Paris, Tutu și George Georgescu, Eminescu, comunism și absurd. Valentin Gheorghiu un geniu al interpretării și un om cu fabulos simț al umorului. A fost dintotdeauna un tip bine, înalt și rasat, care sub aerul sever ascunde o delicatețe de gentleman și o ironie devastatoare. Un domn.
Ascult și îmi plac My Rachmaninoff, al pianistului Alexander Krichel, baroc cu mezzosoprana franceză Adèle Charvet, Steve Reich cu percuționiștii din Colin Currie Group, Bartók sub bagheta dirijoarei Karina Canellakis și pe georgianul Giorgi Gigashvili, un pupil al Marthei Argerich, care își întâlnește umbrele în solo-albumul de debut. E o primăvară nebună.
Giorgi Gigashvili, Alpha Classics
Luna mai începe pentru mine cu Mihai Ritivoiu, tânărul pianist cu alură de poet care vine la Iași la invitația Fundației Culturale Gaudium Animae. „Muzica comunică ceva esențial, ceva ce nu poate fi spus în cuvinte. Însă motivul pentru care, de exemplu, o sonată de Schubert ne impresionează și atinge atât de mult, este faptul că ne spune ceva esențial despre noi înșine“, îmi spune Mihai după minunatul recital Wanderrings de la Palatul Culturii, cu lucrări de Bach, Delplace, Mozart, Brahms și Mihai Ritivoiu cu chiar lucrare pe care a scris-o în 2020 și care dă chiar titlul recitalului extrem de aplaudat de melomanii ieșeni.
Pe 9 mai Răzvan și Andreea Stoica vin tot la Palatul Culturii, tot datorită Fundației Gaudium Animae, cu deliciosul program din Turneul Național Baroque Tour Op. 1.
Îl pierd pe singurul om pe care l-am crezut invincibil, mă refugiez în muzică, doar cu căști pe urechi: Anna Thorvaldsdottir cu Aiōn.
Mihai Ritivoiu (Gaudium Animae)
Iunie. Mult Bach. Johann Sebastian Bach.
Iulie: multe discuri: îmi plac mult Saskia Giorgini – Liszt: Consolations; Sigur Rós – ÁTTA; Keith Jarrett – Carl Philipp Emanuel Bach; Chelys Consort Of Viols & Helen Charlston – The Honour of William Byrd – pe 4 iulie 2023 au fost 400 de ani de la nașterea compozitorului și organistului englez! Nu-mi place deloc María Dueñas – Beethoven and Beyond.
Și o descoperire, un jazz la limita modernului, Chief Adjuah, un trompetist care renunță la instrument în Bark Out Thunder Roar Out Lightning, pentru poliritmii afro interpuse cu mult acustic. O muzică proaspătă, uneori brutală, de o poezie stranie și revoltată.
În a doua jumătate a lui august sunt la The Jazz Cave Festival, ediția a III-a, festivalul de jazz din Peștera Ialomiței, o idee genială a lui Seba Gheorghiu de la UCIMR transformată într-unul dintre cele mai tinere și spectaculoase festivaluri din România, anul acesta și cu alte stiluri pe lângă jazz la scenele de la Peștera Innerland și Zănoaga Dreamland. Încă mă mai visez în arcadele peșterii-burtă de balenă melomană, ascultându-i pe azerii Rain Sultanov & Shahin Novrasli, pe saxofonistul american Jesse Davis sau pe maghiaro-românii de la Koszika & Hotshots. A fost tare fain. Și răcoare, și prieteni veniți special de la Iași pentru festivalul ăsta.
La finele lunii dau de o fotografie emoționantă cu George Enescu la cursurile Bryanston Music School, făcută pe 1 august 1953 de domnul Thurston Hopkins de la Getty Images.
George Enescu la cursurile Bryanston Music School Thurston Hopkins, Getty Images
Septembrie e „generozitate prin muzică“, adică Festivalul Enescu care pentru mine a însemnat așa, cu linioară:
- – frumusețe – The Fairy-Queen de Purcell din ultima zi de festival cu Les Arts Florissants, Le Jardins des Voix.
- – emoție – Concertul pentru pian nr. 3 în do major op. 26 de Serghei Prokofiev cu Martha Argerich și Orchestra Filarmonicii Naționale Maghiare & Charles Dutoit
- – topuri subiective (dirijori: Herbert Blomstedt, Santu-Matias Rouvali, Cristian Măcelaru, Lahav Shani și Klaus Mäkelä; encores: Bach – Martha Argerich; Gardel – Augustin Hadelich; Bach – Bayerisches Staatsorchester & Vladimir Jurowski; Glass – Yuja Wang; Bach/ Liszt – Fazil Say; liric: Pelléas et Mélisande, Le grand macabre, Sfântul Francisc din Assisi, The Fairy-Queen, ca să nu amintesc și gala atât de frumoasei Aida Garifullina, recitaluri: Olga Peretyatko & Marius Vlad Budoiu și Kate Lindsey & Baptiste Trotignon; simfonic: Mahler – Concertgebouw/ Mäkelä; Enescu – National de France/ Măcelaru și Hungarian National Philarmonic Orchestra/ Mandeal; Haydn (minunată Simfonia 104 în re major cu Israel Philarmonic Orchestra!); și tineri interpreți: Andrei Ioniță – violoncel; Jan Lisiecki – pian; Ștefan Diaconu – flaut (ansamblul cameral V Coloris plus cvintetul suplimentar pentru Dixtuor); Klaus Mäkelä – dirijor și tutti Orchestra Română de Tineret.
- – unicitate – PatKop
- – Enescu: 39 de lucrări simfonice și camerale în festival
- – Și György Ligeti, aniversatul ediției, cu Lontano, care înseamnă „departe“ în italiană, iar compozitorul maghiar a ales acest titlu pentru a numi un vis orchestral bântuit, scris în 1967, care descrie relația îndepărtată între dinamică și armonie. Lumea sonoră a abstractului e realizată prin timbralitate, cu tensiuni nerezolvate ale unor vaste valuri sonore, construite din texturi în continuă evoluție, în care armoniile familiare sunt consumate de mișcare. Tensiunea insuportabilă e incredibilă. Pentru a ajunge la ea György Ligeti suprapune teme, ritmuri, tempouri și mai ales timbralități originale, în lanțuri armonice care se hrănesc și se consumă cronofag, unele dintr-altele.
Și, finale, tot în ultima zi de festival, Mahler la finele Enescu 2023. E bine că s-a terminat cu cel mai frumos adagio scris după Beethoven, Langsam-Ruhevoll-Empfunden, în monumentala simfonie a III-a cu care ne-am luat rămas bun de la încă o ediție memorabilă de festival. Asta e versiunea concentrată. Am scris largo, tot în Supliment, aici:
Martha Argerich © Catalina Filip
La început de octombrie, chiar de Ziua Internațională a Muzicii sunt la Palatul de Cultură N. Botgros din Cahul, Republica Moldova, unde are loc spectacolul de gală al uluitorului Festival Internațional de Muzică Clasică „Crescendo“, la ediția cu numărul 11. Iar frații noștri moldoveni sunt nu doar așa cum știți, primitori și calzi cum nu mai găsești, dar și excelenți interpreți în lucrări de la Mozart la muzica secolului 20: Tatiana Lisnic, Natalia Gavrilan, Alexandre Paley, Christian Benedikt, Valery Dimov, Roman Arndt și tânăra violonistă Sofia Știucă, cu acompaniamentul instrumentiștilor din Orchestra Națională Simfonică a Companiei „Teleradio-Moldova“ dirijate de Gheorghe Mustea, dar și de prietenul Rotila Ilie Croitoru. Foarte bravo!
De la Cahul la Sibiu, pentru un alt bravo la cel mai vechi festival de operă din România. „Sibiu Opera Festival“ se întâmplă într-un oraș fără operă datorită eforturilor dirijorului & directorului Cristian Lupeş, iar Gala de Operă dedicată tinerelor voci e difuzată în direct din sala Thalia la TVR Cultural, cu acompaniamentul Orchestrei Filarmonicii de Stat Sibiu, dirijor Vasilis Alevizos și concursul dansatorilor Teatrului de Balet Sibiu.
Ascult pe fugă Vespro della Beata Vergine de Monteverdi în versiunea capodoperă cu Pygmalion & Raphaël Pichon, noroc că vine FILIT 2023 și apuc să mă mai odihnesc!
Noiembrie e înainte de toate pentru mine Gala extraordinară Ramona Zaharia organizată de Fundația Culturală Gaudium Animae în parteneriat la aniversarea Operei Naționale Române Iași. Pe 7 noiembrie, cea pe care presa de specialitate o numește „o Carmen absolut ideală“ a încântat melomanii ieșeni cu un concert-gală de zile mari: „această Gală de Operă reprezintă o încununarea a muncii mele de câțiva ani buni, o gală în care voi interpreta arii care îmi sunt foarte dragi. Ele fac parte din rolurile pe care le am în repertoriu și pe care le cânt momentan pe scenele lumii. Fiecare rol în parte are un loc în sufletul meu și fiecăruia îi ofer la fel de multă atenție și iubire“. Mulțumim, Ramona!
Tot în penultima luna a anului o voi descoperi pe soprana Aigul Akhmetsina, datorită muzicologului Mihai Cosma, singurul român din juriul prestigiosului „International Opera Awards“ și îi aplaud la Iași și Botoșani pe Răzvan și Andreea Stoica pentru formidabilele concerte din ciclul Baroque Tour Op. 2.
În decembrie văd Maestro și îmi fac tradițional lista de cărți muzicale ale anului, măcar cu titlu obligatoriu de citit: The Callas Imprint: A Centennial Biography, Sophia Lambton, The Crepuscular Press; Du métronome au gramophone. Musique et révolution industrielle, Emmanuel Reibel, Fayard; Time’s Echo: The Second World War, the Holocaust, and the Music of Remembrance, Jeremy Eichler, Knopf; La Musique qui vient du froid, Jean-Jacques Nattiez, PUM ; In Good Hands: The Making of a Modern Conductor, Alice Farnham, Faber&Faber; Filmer la musique, Bruno Monsaingeon & Guillaume Monsaingeon, Philharmonie de Paris.
Mă bucur să ascult doi tineri pianiști extrem de promițători în cadrul unui frugal recital din cadrul vernisajului expoziţiei comemorative Pictor Dumitru Bâşcu (1902-1983) de la Muzeul Unirii. E vorba de Alexandra Marițencu și George Țăranu, îndrumați de Raluca Știrbăț. E o bucurie copleșitoare să o cunosc mai bine pe omul minunat care e Ana Maria Sandi, fiica pictorului și, în momentul de față, pe lângă fiica și nepoții care trăiesc în Anglia, unica rudă de sânge a lui George Enescu.
Închei socotelile cu un an cu final caragialesc, ascultând mult Rahmaninov, Callas, Reynaldo Hahn, Einojuhani Rautavaara şi Mozart. Apud Monica Lovinescu: „Ca în Monteverdi, îmi vine să zic lasciate mi morir“. Vă doresc un an bun, cu multă iubire și puțină muzică frumoasă!