Am cunoscut-o târziu pe Marina Cantacuzino cu Iertarea sa, trecând prin grile multiple. Prin 2000 căutam L’ironie ou la bonne conscience de Vladimir Jankélévitch (apăruse în 1936 în limba franceză, mult mai târziu fiind tradusă în italiană, sârbă și germană). Așa am dat peste volumul lui numit Iertarea, tradus în limba română de Laurențiu Zoicaș și apărut în 1998 la Editura Polirom, cu o notă bibliografică semnată de Valeriu Gherghel. Am citit-o cu uimire, nu mă așteptam ca un filosof să destructureze atât de bine ceva ce cu greu putem încadra în sfera acțiunii pure sau a unui mecanism (psihic sau cognitiv, nici nu mai contează).
Spre deosebire de L’ironie ou la bonne conscience, Iertarea a apărut câteva decenii mai târziu, abia în 1967, semn că preocupările filosofului au rămas cantonate în sfera filosofiei culturii, ceea ce i-a asigurat definitiv un loc în rândul gânditorilor secolului XX.
Umanitatea ne este pusă la încercare
Mi-am adus aminte de Iertarea lui Jankélévitch când am început să citesc Iertarea. O explorare, volumul scris de Marina Cantacuzino în 2022 și tradus tot pentru Editura Polirom de Miruna Andriescu și apărut în 2023.
Trăim vremuri grele, umanitatea ne este pusă la încercare de războaie și conflicte sociale din ce în ce mai greu de stins, pandemia de coronavirus și-a pus și ea amprenta pe raportul dintre individualitate și comunitate, înclinând dezastruos balanța înspre afirmarea egocentrismului. Toate acestea vin la pachet cu consecințe sociale greu de ignorat, depresia a început să devină o problemă socială și nu doar individuală, cererea de psihologi și terapeuți e din ce în ce mai mare, ceea ce a făcut posibilă și explorarea unor metode și tehnici de vindecare mai puțin cunoscute mediului occidental, însă foarte prezente în alte medii culturale.
Pe de altă parte, rețelele de comunicare online au început să fie tot mai mult folosite, ceea ce a facilitat și apariția șarlatanilor sau profitorilor, oameni mai puțin creditați de mediul profesional, dar cu o imagine publică întreținută constant prin aparițiile publice în diverse medii.
Câteva argumente despre importanța socială a temei iertării
Ștergerea granițelor dintre privat și profesional, dintre intim și public a dus la confundarea statutului problemelor și la îngreunarea găsirii unor soluții de rezolvare specifice. De multe ori, nerezolvarea acestora implică apariția unor conflicte – inter sau intrapersonale – ceea ce face ca discuția despre aceste probleme să se mute în terenul psihologilor, terapeuților, mediatorilor de conflicte. Despre toate aceste terapii, metode și căi de rezolvare a conflictelor vorbește Marina Cantacuzino în Iertarea. O explorare.
Recent am asistat la o scenă în care ar fi trebuit să se facă auzit un „mulțumesc“; n-a fost să fie să aud acest cuvânt, ceea ce m-a făcut să meditez asupra situației – de ce ne este din ce în ce mai greu să spunem „Mulțumesc!“, când am pierdut nevoia de a-i arăta celuilalt gratitudinea sau de a-i recunoaște acestuia meritele sau contribuția la rezolvarea unei probleme.
De aici și până la „Sunt vinovat(ă)!“ n-a mai fost decât un pas. Nici nu țin minte când am auzit rostită această „sentință“ în public. În spatele acestui „Sunt vinovat(ă)!“ se află o recunoaștere a vinii, una care de multe ori se bazează pe sinceritate.
Relativizăm gravitatea unei fapte antisociale
Testarea sincerității, probarea acesteia în justiție n-a fost dintotdeauna necesară, pentru că mult timp oamenii s-au ghidat și au construit eșafodajul relațiilor sociale în baza unor legi morale, nu a celor juridice. Cu cât este mai închisă o comunitate, mai conservatoare, cu atât mai mult este prezentă legea morală în relațiile dintre membrii acesteia.
Pe de altă parte, dacă ne uităm la știrile canalelor tv observăm o golire de sens a acestei propoziții, căci „Sunt vinovat(ă)!” a ajuns să fie asociată cu tot felul de situații, mai mult sau mai puțin interesante pentru publicul spectator, ceea ce a făcut ca în timp să decelăm din ce în ce mai greu între gradele de vinovăție. Așa se face că am ajuns să relativizăm gravitatea unei fapte antisociale, cum este urcarea la volan sub influența alcoolului sau a drogurilor, pentru că, nu-i așa?, recunoașterea vinovăției în public va atrage și reducerea pedepsei, dar mai ales iertarea.
„Cel care iartă în numele timpului și în virtutea vechimii crimei și a așa-zisei prescripții nu neagă faptul că respectiva crimă a avut loc și, la drept vorbind, nici măcar nu pretinde că ea poate fi iertată sau că păcatul este venial; el nu se pronunță, așadar, în legătură cu calitatea ei intrinsecă; nu ne spune nimic despre gravitatea greșelii iertate; nu ia în considerare gradul de vinovăție al vinovatului. Dimpotrivă, scuza intelectivă este o luare de poziție în legătură cu abaterile vinovatului căruia i se reproșează o vină; ea implică aprecierea morală a faptei pe care o scuză, pătrunde adânc în mecanismul intențiilor, este o lectură interioară a acestor intenții. Propovăduitorii uitării nu spun că cel rău nu este rău: spun doar că gata, a venit vremea să se pună capăt stării de război. Numai intelectualiștii neagă răutatea celui rău. Prin urmare, dacă simpla vechime nu este un motiv filosofic pentru a ierta, neantul păcatului este, în mod cert, un astfel de motiv“ (Vladimir Jankélévitch, Iertarea, capitolul II, Scuza: a înțelege înseamnă a ierta).
The Forgiveness Project
N-am ales întâmplător citatul, pentru că aici sunt aduse în discuție două componente foarte importante (logicienii ar spune necesare și suficiente) pentru ca iertarea să se producă de facto: recunoașterea vinovăției și uitarea. Cu alte cuvinte, acordarea iertării, iertarea în sine nu se produce instant, peste noapte, ci pentru ca ea să aibă loc este nevoie de parcurgerea unui drum, anevoios și lung, uneori foarte lung, istovitor, care consumă multe resurse și care nu se sfârșește întotdeauna în cel mai fericit mod. Relația dintre vină – gradele acesteia – și iertare trece printr-o serie de transformări, dureroase și adesea imprevizibile ca finalitate.
Marina Cantacuzino nu este psiholog și nici mediator. Este jurnalistă, nepoata lui G.M. Cantacuzino, cunoscutul arhitect și om de cultură, care a fost condamnat la muncă silnică de regimul comunist din România. Nu este foarte clar din carte cum a ajuns jurnalista să fie preocupată de iertare, în schimb devine o evidență efortul ei îndelung de documentare asupra formelor iertării, un proces complex, de durată, care a presupus multe deplasări în toate colțurile lumii, întâlniri cu tot felul de oameni: vinovați de diferite abateri sociale, adeseori criminali sau, dimpotrivă, victime, până și victime ale unor atentate cu bombă, părinți ai unor copii omorâți, tâlhăriți sau abuzați. Cazuistica este diversă și Marina Cantacuzino a reușit să strângă toate aceste informații astfel încât să le folosească în folosul comunității prin intermediul unui proiect, numit simplu The Forgiveness Project.
Problema iertării, a compasiunii și a recunoașterii vinii
Inițial, poveștile de viață culese din diferite locuri au dat naștere unei expoziții, The F World, care s-a bucurat de un asemenea succes, încât a făcut-o pe jurnalistă să publice trei cărți, una din ele fiind Iertarea. O explorare.
În 2020 urmăream pe HBO Max serialul Patria, un serial pe care-l recomand și astăzi. În primul episod era abordat conflictul bascilor din perspectiva a două familii, de-a lungul mai multor ani; două femei care au crescut prietene, dar cu destine foarte diferite – una ajunge văduva unei victime a grupului terorist ETA, cealaltă mama unui tânăr care s-a alăturat ETA. Mi-am adus aminte de acest serial când citeam Iertarea. O explorare, tocmai pentru că episodul pune foarte bine în evidență problema iertării, a compasiunii și a recunoașterii vinii, imposibilitatea unor alegeri și a păstrării unor relații de prietenie.
„Trăim vremuri periculoase. Politicile de dezumanizare și disprețul față de normele democratice de bază sunt esențiale pentru multe guverne și partide de opoziție din întreaga lume. Pe când liderii distrag atenția oamenilor cu narațiuni despre teamă și furie, rasiștii, islamofobii și antisemiții de pretutindeni se simt răzbunați și mobilizați. Din acest motiv, schimbarea narațiunii predominante a vremurilor noastre de la una plină de ură la o narațiune centrată pe iertare pare mai relevantă și mai importantă ca niciodată.“
Iertarea – oamenii, faptele și consecințele acestora
Marina Cantacuzino construiește structura cărții plecând de la iertare ca proces interindividual. Adună cazuri de persoane care au fost victime ale unor atacuri, abuzuri sau care au suferit pierderi care le-au afectat evoluția personală (de exemplu, și-au pierdut părinții uciși) și pe baza convorbirilor față-în-față sau prin intermediul internetului reușește să evidențieze structura iertării ca proces sau, dacă vreți, ca activitate de sine-stătătoare. Ea a fost interesată în special de iertare ca finalitate, ca produs al unui proces de transformare a furiei și vinii personale în iertare.
De asemenea, a fost interesată dacă acest proces de transformare vine la pachet cu participarea comunității, dacă ajutorul celor din jur este obligatoriu sau nu, dacă recunoașterea vinovăției condiționează iertarea sau nu etc.
Sunt multe aspectele asupra cărora insistă Marina Cantacuzino când vorbește despre conflictele interpersonale, dar ce este important este să se rețină că demersul ei nu este unul de sorginte terapeutică, ci de tip jurnalistic. Ea nu se erijează nici în psiholog, nici în terapeut, nu-și propune altceva decât să ajute și alte persoane prin prezentarea unor cazuri similare. De altfel, face foarte des referire la conferințele organizate de-a lungul anilor de ea în diferite locuri, unde au vorbit diverși oameni pe care ea i-a cunoscut personal de-a lungul timpului și care și-au dorit să pună în slujba celorlalți propriile experiențe.
În partea a doua a cărții, Marina Cantacuzino se axează foarte mult pe conflictele politice și pe consecințele acestora asupra indivizilor, dacă iertarea poate interveni și la nivel individual din momentul în care a fost asumată politic. Dă foarte multe exemple care au legătură cu conflictele rasiale, face trimiteri la regimurile politice totalitare și consecințele acestora în plan social.
Iertarea politică este unul din capitolele volumului, poate că și unul dintre cele mai bine scrise. Aici se vede cel mai bine formația de jurnalistă a autoarei și capacitatea ei de sinteză. Ura ca urmare a conflictului, consecință sine qua non a escaladării unui conflict interetnic face sau nu posibilă iertarea?, aceasta este una din întrebările la care jurnalista încearcă să obțină cât mai multe răspunsuri și cât mai variate din punct de vedere cultural.
„Brené Brown, care studiază de două decenii curajul, vulnerabilitatea și empatia, crede că motivul pentru care apelăm la un limbaj presărat cu insulte este disperarea.“
Importanța demersului de cercetare
În multe locuri, Marina Cantacuzino reușește să surprindă prin clarviziune, în alte locuri șochează prin curaj (a stat de vorbă cu criminali condamnați definitiv de societate și de sistemele juridice la pedepse cu ani grei de închisoare). Alteori surprinde prin empatie: a stat de vorbă cu mama unui condamnat la moarte, mamă care a asistat la punerea în aplicare a sentinței, iar descrierea momentului nu este deloc lipsită de emoție. Chiar dacă în multe locuri nu sunt de acord cu interpretarea ei sau cu abordarea procesului iertării, cum nu sunt de acord nici cu folosirea excesivă a cuvântului „narațiune“ (nu am avut acces la textul original, dar tind să cred că în multe locuri ar fi fost mult mai potrivit cuvântul discurs, sau chiar poveste), nu am cum să nu recunosc valoarea intrinsecă a unei munci de ani întregi, pusă în folosul celorlalți.
S-ar putea să nu vă placă nici ideea că astăzi există experți în iertare, nici eu n-aș apela la un astfel de expert, dar prezența lui într-un nomenclator de meserii mă face să mă gândesc la șarlatanii de care pomeneam mai sus, ca și la dificultatea unora de a găsi cele mai bune soluții pentru ei în rezolvarea unui conflict. În Iertarea. O explorare avem de a face cu un efort de documentare împărțit în două mari părți, culegerea cazurilor și parcurgerea unor studii de specialitate, însoțit de organizarea de conferințe și evenimente în toată lumea, menite toate să contribuie la creșterea nevoii de conștientizare a importanței iertării.
Câteva întrebări
La ce bun să iertăm sau cum ajungem să iertăm sunt doar două din întrebările legate intrinsec de procesul iertării. Mecanismul iertării, capitolul cu care se încheie Iertarea. O explorare este și locul unde se regăsesc trecute în revistă o parte din posibilele răspunsuri la cele două întrebări, dar și structura complexă a acestui mecanism.
Este foarte important că Marina Cantacuzino evidențiază diversitatea acestui mecanism, prac tic nu există două situații în care acest mecanism să se reproducă identic, tocmai pentru că factorul uman este decisiv. Deciziile de ordin politic complică și ele contextele, scuzele nu vin automat la pachet cu acordarea iertării, recunoașterea vinovăției trebuie de multe ori probată, certificată, ceea ce face ca distanța dintre conflict și iertare să fie uneori greu de ignorat.
De ce trebuie să iertăm este o altă întrebare la care Marina Cantacuzino obține foarte multe răspunsuri și încearcă să pună în legătură motivațiile diverse (personale) care stau la baza acordării acesteia cu momentul în care are loc propriu-zis. Este foarte important cum faptul că iertăm produce o modificare de atitudine și comportament la cel vinovat, dar nu întotdeauna iertarea vine la pachet doar cu efecte pozitive. Apariția sentimentului de obligativitate – cel iertat se simte obligat să reacționeze sau să facă ceva la schimb, ceea ce scade din valoarea iertării –, diferența dintre compasiune și empatie, felul cum ne raportăm la liniște(a interioară), libertate, sănătate, familie și viață în general, toate au legătură cu mecanismul iertării și despre toate acestea vorbește Marina Cantacuzino în Iertarea. O explorare.
În loc de încheiere
Astăzi se vorbește foarte mult despre toleranță și nivelurile sale în raporturile sociale pe care le stabilim cu ceilalți zi de zi. De multe ori ne simțim excedați de atingerea unui prag foarte înalt al acesteia, astfel încât ajungem să sfârșim prin a ne considera discriminați, devalorizați și desconsderați. Toleranța a ajuns să fie asimilată cu absența pedepsei sau a sancționării faptelor antisociale grave, considerându-se de multe ori că recunoașterea greșelii e suficientă și benefică pentru menținerea relațiilor sociale în sfera colaborării și solidarității. În realitate, lucrurile nu stau deloc așa. O spune și Marina Cantacuzino prin intermediul oamenilor cu care a stat de vorbă de-a lungul anilor.
A ierta nu înseamnă a tolera, a trece cu vederea o faptă antisocială. Cu atât mai mult când este vorba despre o faptă extrem de gravă. E ca și cum am cere celor care au pierdut oameni dragi în atacuri cu bombă să ierte și să meargă mai departe, să uite sau să ignore, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Chiar dacă Marina Cantacuzino nu insistă foarte mult pe componenta religioasă a iertării, trimiterile la diferitele soluții oferite de credințele și marile religii ale lumii sunt omniprezente. Ele există și sunt luate în calcul ca repere morale care nu vor putea fi niciodată ignorate, fiind componente culturale decisive în alegerea soluțiilor finale pentru rezolvarea conflictelor. Vă invit, așadar, să explorați iertarea cu ajutorul cărții Marinei Cantacuzino.