Departe de mine gândul de a mă lăuda cu mari excursii și vacanțe prin străinătate, fiindcă nu găsesc plăcere în ideea de a mă propti într-un hotel, a mânca mult doar fiindcă e inclus în preț și a mă prăji la soare până dincolo de limita insolației.
Plus că nici un loc de pe lumea asta nu poate întrece în pitoresc și frumusețe satul meu, Valea Adâncă. Dar, când timpul îmi permite, mă duc un pic peste rudele din Vest.
S-a nimerit ca trecerea dintre ani să mă prindă din nou pe plai italian. Tihna lor de familie poate părea haos pentru noi, fiindcă presupune în jur de treizeci de persoane care răcnesc cu veselie, unele la altele, în jurul unei mese mari. O masă ca un mare magnet sufletesc, care atrage copiii și nepoții zburătăciți prin colțurile peninsulei, plus zio și zia din Valea Adâncă, aducătorii minunatei salate rusești (adică de boeuf toată ziua, dar așa o numesc ei). Mi-a plăcut dintotdeauna cum acest măsoi a devenit un fel de ancoră care parcă se împotrivește trecerii timpului, fiindcă mereu i se pune aceeași față de masă, puțin pătată acum cinci ani și puțin găurită acum trei, farfuriile sunt întotdeauna din plastic roșu și felurile de mâncare sunt neschimbate. Fotografia de familie se face din același punct an de an și da, italienii țipă și în poze.
Între ani se mănâncă ce dă marea. Creveți puși pe stânga, apoi ăia puși pe dreapta, caracatiță în salată și pe grătar, file de somon împușcat cu alice de piper roșu și lăsat să se odihnească într-o băltoacă de zeamă de lămâie, apoi paste cu scoici nu știu de care. Să nu credeți că e gata, fiindcă vine și mormanul de bucăți de cod, inele și verighete de calamar plus alte nații de cefalopode trase prin iadul friteuzei.
La miez de noapte se dau artificii, fiecare familie bubuie cerul până nu se mai vede orașul din cauza fumului. Câinii lor, să mor dacă înțeleg cum, nu se sinchisesc de pocnetele astea. În cel mai rău caz latră, de parcă și-ar ura unii altora un an mai bun. Apoi se servește prima farfurie din noul an, care înseamnă neapărat mâncărică de linte cu o țandără de cârnat specific. De ani de zile mi se spune că asta aduce prosperitate bănească și sunt rugat insistent să nu las nimic în farfurie, deși nu mă declar fan al lintei. Cumva parcă s-ar teme că dacă un singur om de la masa nu-și termină strachina roșie vine falimentul peste întregul clan.
Bun, am întrebat eu prin 2018, dar dacă păpăm toată lintea avem garanția că vine purcoiul de bani? Mi s-a spus că da, la ei vine, fiindcă întreaga Italie are această superstiție, iar ai mei importă și vând linte încă de pe vremea în care poza de familie era alb-negru.