Nu sunt critic de film. Specialitatea mea sunt artele spectacolului, dar cum cinematografia și teatrul se înrudesc îndeaproape, urmăresc și ce se petrece prin curtea celei de-a șaptea arte.
După ce-am văzut Klaus & Barroso, s-a întâmplat să-mi cadă ochii pe două cronici cinematografice ale căror opinii nu le împărtășesc. Inițial, n-aveam de gând să scriu despre comedia aceasta românească lansată la debut de an. (O idee de marketing foarte bună, ianuarie e o perioadă rarefiată în evenimente, lumea-și trage sufletul după un decembrie abundent și încă n-are certitudini în privința viitorului imediat.) Dar ceea ce am citit accidental m-a îndemnat să-mi exprim în scris părerea de spectator pasionat.
Am urmărit cu plăcere filmul. Am râs copios, vorba lui Adrian Nicolae dinainte de proiecție, „de mi-a pocnit ceafa“. Uite ce înseamnă un creativ, eu știam că-mi pocnesc fălcile, dar expresivitatea e dusă la maxim cu acest pocnit al cefei.
Un comic al cotidianului românesc
E un film onest cu pretențiile pe care și le impune. O sketch comedy mutată pe marele ecran, în care nu se înjură. Maaare calitate! Chiar e. Ca regulă generală, excesul de suduieli din alte scenarii e reflexul încercării de a compensa, de fapt, lipsa materialului umoristic. Cu cât ai mai puține idei, cu atât mai des bagi și scoți ceva obscen. Iar hăhăiala-i gata!
Personajele din Klaus & Barroso sunt verosimile, oameni cum întâlnim în jurul nostru plasați în circumstanțe care-ți ridică automat colțurile buzelor. Prin decalajul dintre ceea ce zic și ceea ce fac, dintre ceea ce vor să pară și ceea ce se dovedește că sunt. O galerie a umanului din prezentul autohton. Un comic al cotidianului românesc, în care fiecare încearcă (e obligat de normele supraviețuirii) să se descurce. E un filtru al bunei măsuri în tot ce a urcat pe ecran, nu îngroașă, nu exagerează, le spun haios. Iar în spatele haiului e un strat de tâlc care îndeamnă la meditat.
M-am simțit în largul meu la glumele auzite, le-am savurat pe acelea care vizau teatrul românesc. Inevitabile, de vreme ce Bogdan Theodor Olteanu, Adrian Nicolae și cei mai mulți actori din distribuție provin de pe scenele cu scândură. Sfântă! O bucurie să-i revăd pe Cezar Antal (Teatrul Odeon), Alin Florea (Teatrul „Maria Filotti“ Brăila), Șerban Pavlu (Bulandra), Carol Ionescu (Bulandra, Metropolis), Alexandru Ion (Teatrul Act), Rolando Matsangos (freelancer). De la abordarea nostalgic păguboasă de tipul „nimic nu mai e ca altădată“ (am citat aproximativ), la „toți zidarii s-au făcut actori“ (ironie azvârlită către Pavel Bartoș, care a făcut puțină zidărie înainte de multă actorie).
Ironie de verb și de context
Klaus & Barroso relatează o poveste colată din mai multe povești secundare, care se înțeapă în cea principală. Cu surpriză, dezvăluind personaje faine, narațiuni care completează inventiv șirul. Nu te lasă să te plictisești, îți țin atenția în alertă de curiozitate. Nimic nu e ce pare inițial, premisa subtilă a comicului de personaje și de situații. Nucleul care aluvionează e o petrecere a burlacilor organizată într-un club transformat în platou de filmare. Narativitatea se dezvoltă frumos, abundă în ironie de verb și de context, dar pe un fond despre dragoste în toate formele ei inexplicabile.
Regia colectivă nu e un lucru prea frecvent în arta filmică. Practicile devised vin din teatru și caracterizează ultimele decenii, democratizând ierarhiile scenice. La Klaus & Barroso așa s-a lucrat. Realizatorii au în plan trei producții croite pe acest model, nu li s-a părut necesar să colaboreze cu un regizor, mizează pe inspirația ansamblului, pe schimbul mutual de creativitate.
Scenariul și l-au asumat Bogdan Theodor Olteanu, Adrian Nicolae și Cosmin Nedelcu (Micutzu), e o suită dinamică de situații nostime. În procesul de creație a contat echipa. Componenții ei se cunosc din proiecte teatralo-cinematografice anterioare, rezonează. Nu se simte nici o disonanță stilistică pe nici un palier, nici scenariu, nici interpretare, nici filmare, nici montaj.
Stimulare artistică reciprocă
Și, să fim onești până la capăt, în artele astea colective e imposibil de decelat procentaje de contribuție imaginative, deși numele regizorului e trecut primul în caseta de generic. Ele funcționează pe bază de stimulare artistică reciprocă. Le-a ieșit ăstora din Klaus & Barroso un umor fain, de substanță, la început din genul „poante de băieți“, dar fetele intră rapid în cadru și echilibrează în forță (Victoria Răileanu, Mădălina Craiu, Mădălina Stoica).
E un film comercial, poziționat în partea superioară a gamei, care speră să facă săli pline. Nu pentru îmbogățirea producătorilor (finanțarea e privată), ci pentru a reuși să le vedem și pe următoarele două planificate.
Mi-a fost drag tare și publicul. E drept, a fost proiecția de gală, toată lumea avea popcorn și ce se mai ronțăie în săli, dar am simțit că rezonează cu ceea ce curge pe ecran. Reacțiile au fost bune, potrivite, doar la una-două am râs singură, erau referințe din mediul teatral, n-aveau cum să se prindă ceilalți. Vezi ironia la adresa lui Nistor, mare mason care și-a trimis fata, Catinca, la ICR Londra, deși nimic altceva n-o recomanda decât „frăția“ tatei și am văzut cu toții ce-a ieșit până la urmă.
Vă îndemn să vă duceți la film. Într-o zi în care aveți cea mai mare nevoie să vă binedispuneți. Ori într-o zi când stați bine cu dopamina, dar ar mai merge un intensificator al stării de bine. Adică în orice zi aveți vreme.