Ambele spectacole dezvolta o metoda de lucru comuna, bazata pe defrisarea chirurgical-poetica a unor lumi-insectare, vulnerabil arhivate, lumi cu poante si ghidusii cu care empatizezi pe loc. Hermanis e un documentarist pentru care fiecare informatie devine trambulina unui imaginar patinat de tandretea demult-ului, acelui timp inscris in amintiri resuscitate. Hermanis iti aduce timpii fragezi de departe aproape. Fara sa scoata nici un cuvint, timp de trei ore, actorii hipnotizanti din Sunetul tacerii, coafati si imbracati ca si cum ai da un copy-paste pe anii ’60, se joaca de-a plonjarea in bazinul unei epoci care transpira prin sosete si aparate radio dintr-un fel de muzeu viu. Si jocul asta are performanta celui mai inocent salt in timp pe care l-am vazut vreodata.
Dramaturgia obiectual-gestuala din Sunetul tacerii este gindita in functie de acumularea detaliilor. Hermanis alege citeva obiecte-locomotiva, medii care capteaza si propaga sunete ca niste bureti auditivi imbibati de frinturi de melodii, de picaturi de timp care-ti ascut timpanele, permeabile la sonoritatea unor ani reinventati la citiva metri de tine.
Spectacolul lui Hermanis matura sunetele, le scutura, le gituie, le stoarce, le face sa tisneasca si sa acopere toata scena. Sunetele sint ca o pojghita care acopera personajele si obiectele, ca un cearceaf care protejeaza timpul casabil. Acea zona de amintiri care sprinteaza atunci cind o melodie le activeaza. Hermanis propune o leapsa senzual-senzoriala, un telefon fara fir care transmite sunetul de la un personaj la altul, o incirligare de miini si picioare produsa si sparta de infiltrarea unor hituri celebre in carti, in borcane, in antenele unor radiouri, in asternuturi. Sunetul devine cronometrul afectiv, bataia scurta si, in acelasi timp, lunga a developarii actiunilor din aceasta fragila montare cu afinitati retro.
Spectacolul e un blog retro
In spectacolul lui Hermanis, sunetele se imprastie pe orizontala, se raspindesc in fiecare felie de spatiu, se culca pe podea, adorm pe fundul unui borcan, sint prizate, respirate, inghitite si, totodata, se adincesc pe verticala unei perioade reconstituite cu precizia cu care faci un goblen al timpului si cu fantezia pe care ti-o da disponibilitatea spre joc, spre acea inocenta calda. Hermanis nu propune doar un spectacol gindit intr-un cod teatral exclusiv gestual, ci, mai mult decit atit, un act de reconstructie socio-culturala, un jurnal fictionalizat, un fel de blog retro concentrat pe momente recognoscibile, pe particule de memorie colectiva decantata individual.
Spectacolul devine un gest cultural de recuperare transdocumentarista, o captare in fotograme a spiritului unei epoci. Captare fidela contextului si autentic distantata de el prin aportul fictiv de istorii intime. Hermanis stocheaza povesti mici care construiesc rama mare, macro-invelisul dat de suma referintelor proprii perioadei alese, investite cu un umor care ni le apropie.
Spectacolul regizat de Hermanis concentreaza un tip de teatralitate cu totul aparte. Este vorba de o teatralitate muzical-obiectuala, de o calitate a fluiditatii raportului obiect-sunet-personaj pe care regizorul o dezvolta in fiecare scena din Sunetul tacerii. Atunci cind un fulg sonorizat zboara de la un personaj la altul, cind o floare presata, odata mirosita, incepe sa cinte sau cind firele si antena unui radio caruia i se cauta frecventa o iau razna. Hermanis selecteaza obiecte in care sunetul este astupat, inchis – cartea, borcanul – si din care irumpe spontan ca o ploaie de vara.
In relatiile de contaminare lucru-gest, in dependenta de hit-urile care se scurg in obiecte si in miscarile lascive ale personajelor, in epiderma emotionala a lumii nostalgenice, in fragilitatea si tandretea cu care o masinuta se plimba pe un corp excitindu-l la maxim si in frenezia cu care o grasuta e invirtita ca un titirez sta forta din spectacol. O forta a extremei vulnerabilitati.
Sunetul tacerii exercita seductia montarilor care mizeaza pe o textura a emotiei precis directionate si calculate.
Hermanis isi ineaca lumea intr-un cazan. Unul dintre barbatii care la inceputul spectacolului si-a pus castile epocii pe urechi isi afunda capul intr-un cazan. Stop-cadru. Ne trezim brusc si adormim la loc, recuperind tot ceea ce am pierdut cindva.
Festivalul National de Teatru, desfasurat in perioada 1-11 noiembrie, aduce la Bucuresti regizori fierbinti ai teatrului contemporan international. Meritul Cristinei Modreanu, selectioner unic al FNT, este ca s-a concentrat pe regizori care in acest moment (si tin sa subliniez acest moment) reprezinta creatori ai unui limbaj spectacular, marca a unor mutatii semnificative.
Nu avem doar sansa sa vedem nume care au facut istorie, ci nume care sint prezentul teatralitatii actuale. Depasim astfel conectarea in decalaj in favoarea unei conectari prin absorbtia momentului teatral international, ceea ce largeste, implicit, cadrul de existenta al teatrului romanesc.