Supararea nici n-ar fi fost asa de mare daca acea caricatura de cetatean nu ar fi prins exact diferenta specifica a cetateanului roman, adica elementele care il fac pe roman diferit de celelalte popoare europene. Acum, nu ma indoiesc ca Romania are suficienti cetateni normali, care muncesc, isi platesc impozitele, sint informati, corecti, politicosi in trafic si nu umbla la bustul gol prin lume, cu cruci de aur atirnate la git. Dar ei, atitia citi or mai fi, fac parte din ansamblul mai larg al cetateanului, asa cum este inteles acest termen in epoca moderna. Ei, atitia citi or mai fi, se pot pierde usor in masa anonima a societatii globale si ar fi greu de deosebit de semenii lor din Ungaria, Cehia, Franta sau Germania.
Exista insa si diferenta specifica, cea care te ajuta sa recunosti un roman intr-o masa de europeni. Ca exercitiu de imaginatie, ginditi-va acum la imaginile-cliseu ale unuia sau altuia din popoarele Europei. Neamtul, francezul, italianul… Si, cu un efort autoreflexiv mai greu – fiindca ar putea sa fie neplacut –, imaginati-va si romanul stereotipic, asa cum apare el in spatiile publice. Eu am incercat si imaginea mi-a iesit chiar mai neplacuta decit cea propagata de englezi.
Asadar, cind ma gindesc la cetateanul roman tipic, vad exact un ins burtos si tuciuriu, cu ceafa clisoasa, cu burta scoasa de sub tricoul sau maioul adunat peste piept, cu un lant de aur gros la git, un ghiul masiv pe deget si slapi in picioare. Romanul asta tipic (desigur, complet imaginar) are neaparat masina, care trebuie sa fie masiva si in general de culoare neagra, iar din masina rasuna la volum maxim manele sau hip-hop autohton. Fluiera dupa femei si uneori le adreseaza incurajari vulgare sau propuneri obscene. Se cearta cu politistii, vorbeste tare, rastit, are in masina o bita de baseball sau un pistol de-un fel sau altul si are o gasca stabila de „pretenari“. Nu citeste, iar cind e silit sa o faca, ii vine greu si silabiseste. Nici cu scrisul nu sta prea bine – scrie greu, chinuindu-se cu literele, si face greseli elementare de ortografie. Nu merge la teatru, nici la cinema, dar se uita la DVD player. Ii plac filmele de actiune, cu multa bataie, si umorul de tip Vacanta Mare. Ii place sa petreaca si, desigur, ii place fotbalul, fiindca e sportul cel mai usor de inteles si permite coagularea spiritului de masa. Acasa e adesea patriarh agresiv si de obicei isi bate nevasta – sigur, asta doar daca femeia nu-si stie locul si nu e suficient de supusa. Prefera compania gastii companiei familiei si vorbeste cu dispret despre nevasta, dar cu admiratie despre copiii lui. Are amanta, iar daca n-are, incearca sa creeze impresia ca are. Ii plac scandalurile, asa ca sare usor la bataie. Merge la biserica de Paste si de Craciun (sau numai de Paste), dar e credincios ortodox declarat si, daca i se cere, da bani la preoti.
Cam asa imi imaginez eu romanul tipic al ultimilor cincisprezece ani, romanul de tranzitie, exemplarul ilustrativ pentru civilizatia autohtona. Cum am zis, nu e neaparat romanul majoritar, dar e romanul vizibil si se regaseste in toate straturile societatii: de la numeroasele gasti de cartier sau de interlopi internationali pina la ministri, parlamentari si primari de municipii.
De-aia zic ca n-ar fi trebuit sa ne suparam asa de tare pe englezi pentru ca ne-au trintit in fata o oglinda. Daca nu erau ei, nici nu ne-am fi uitat in ea. Iar acum, ca ne-au facut-o, incercam sa ne prefacem ca oglinda era strimba. Da, era… dar nu chiar asa de tare.