„Dar e artă?“ o întrebare pe care a auzit-o Constantin Brâncuși acum aproape un secol. Marcel Duchamp îl recomandă pe Brâncuși unei galerii de artă din New York. Iar românul nostru naturalizat în Franța trimite o serie dintre cele mai îndrăznețe sculpturi ale sale către America.
Și de aici arta devine o categorie aparte a jurisprudenței. Istoria e cunoscută, o voi reda frugal: unul dintre vameșii americani, surprins de chintesența pe care o căuta sculptorul nostru, mai ales de Pasărea în văzduh, a reușit să nu înțeleagă. Prin urmare, ce avea în față pentru el nu era artă, ci bronz pentru folosire industrială. Dacă ar fi văzut Măiastra, poate că vameșul ar fi opinat într-o altă direcție. Dar daimonul său era probabil în concediu în acea zi, astfel încât vameșul nu a reușit să vadă decât bronz. Ba mai mult, pentru a bifa o listă, Pasărea a fost trecută la categoria de „Ustensile de bucătărie și pentru spitale“, ceea ce sună foarte intrigant, trebuie să recunosc.
Ei bine, asta îl face pe Brâncuși să ducă toată afacerea în instanță, la începutul lui 1927. Sprijinit de Duchamp, Jacob Epstein, și alții, reușește ca în 1928 să obțină un verdict din partea instanței prin care se recunoaște existența unei „noi direcții în artă“, care caută să înfățișeze „idei abstracte, iar nu imitarea obiectelor naturale“.
A fost, așa cum s-a remarcat de atâtea ori, o victorie răsunătoare pentru arta modernă și pentru artiștii care o îmbrățișau. Dar aici nu mai e vorba doar de avangardă. A fost o victorie pentru artă. Punct.
Iar acum să revenim la România anului de grație 2024. Sunt mai multe incidente – deja. Totul, evident, pornește de la întrebarea din incipit: „Dar e artă?“. Întrebarea este însă cine stabilește acest lucru? Oare intră în atribuțiile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD)? Dar când și cum se sesizează acest consiliu? La sugestia cui?
În cazul de față, la plângerea făcută de Biserica Ortodoxă Română, care a protestat față de o expoziție din ArtSafari ce a avut loc toamna trecută, astfel că s-au aplicat amenzi pentru un artist, o curatoare și două instituții de cultură. Nici măcar nu vorbim despre faptul că Paul Baraka, artistul care l-a reprezentat pe Isus în boxeri, este unul dintre cei mai titrați tineri din acest mediu. Vorbim despre libertatea artistică și de expresie. Și, mai ales, despre felul în care Consiliul Național pentru COMBATEREA DISCRIMINĂRII are opinii, până la urmă, de natură religioasă și discriminează. Ceea ce nu ar trebui să se întâmple, nu-i așa?, într-o țară care, conform Constituției, este laică.
Aici punctul de interes este cel al libertății, mai ales în cazul artiștilor. (O discuție mult mai detaliată găsiți în articolul prezent și în cele viitoare ale Oltiței Cîntec.) Unde ne limităm? Mai ales când mediul de stat controlează o parte foarte mare din ceea ce am numi sector cultural. Și atunci, monșer, când vine să impună reguli întru ale creativității, cine și cum se înregimentează?
Ridic această întrebare pentru că, așa cum se manifestă adesea lucrurile, autoritățile noastre, când vine vorba despre libertate, ele o văd de pe partea cealaltă a gardului: conform acestui mod de gândire, reglementatorii noștri supremi nu au treabă cu libertatea, ci numai cu punerea în libertate.
Și atunci nu pot să spun decât atât: îmi vreau momentele în care să o iau razna singur.