Cronică de carte  -  Mihaela Pascu-Oglinda  -  

În a doua jumătate a anului care s-a încheiat, a apărut la Editura Polirom un nou volum de proză scurtă semnat de scriitorul și criticul literar Florin Irimia. De data aceasta, regăsim în Nu spune asta! un personaj principal care unește toate textele înainte de a se arunca în malaxorul halucinant al vieții și al unui destin pus sub semnul întrebării.

Eșecul posibil, încă neînchegat, este aici una dintre temele pe care autorul le țese prin protagonistul Sebastian, un scriitor care nu își vede visul împlinit decât pe jumătate, ascuns în permanență sub umbrela inadecvării și a provizoratului. Prozele scurte din cel mai nou volum al său au strălucirea permanentă a gheții, un fel de dârzenie care le face suprafața de contact dură și, totodată, mențin sen­zația că ne putem scufunda în orice secundă în hăul care se ascunde dedesubt. Pentru că, de fiecare dată, orice nou început al lui Sebastian se macină sub temerile și temele obișnuite, sub întrebările și angoasele firești și care îl definesc, cele care țin de propriul destin, de dorința de a reuși, de mediul în care s-a născut și a crescut, de poveștile de iubire întotdeauna tulburi.

Între Europa de Est și Occident

Vinovăția este aici un fir roșu, dar e o vinovăție moștenită și fără un făptuitor, căci nu Sebastian este de vină pentru felul în care Occidentul privește spre Europa de Est, nu el este de vină pentru cum bursele pe care le primește și oportu­nită­țile de a călători au adesea aerul unui favor pe care academicienii și scriitorii din alte țări îl fac autorilor din Est: „Nu cunoștea absolut pe nimeni din cei de față, ceea ce-l făcea să se simtă nu atât stingher, cât provizoriu cumva, ca și cum se teleportase aici din greșeală și acum aștepta să se-ntâmple ceva ca să fie extras din mijlocul lor și dus înapoi unde-i era locul“ (Badersee).

Și, la polul opus, Germania e țara spre care Sebastian arată cu degetul, o țară care nu ar fi trebuit să închidă ochii față de propriul trecut și care totuși privește azi cu superioritate către străini și își înalță mândră clădirile construite pe vremea lui Hitler precum aeroportul Tempelhof, clădirea Reichs­bankului sau Ministerul Aeru­lui: „Erau clădiri construite de o minte rece, dură, aspră, nemiloasă, clădiri făcute parcă de roboți pentru roboți în care pasiunea, jocularul, generozitatea nu-și aveau locul, ceea ce nu era deloc paradoxal, având în vedere pe timpul cui fuseseră ridicate. Ce era paradoxal însă era faptul că încă mai stăteau în picioare, și nu doar că mai stăteau în picioare, dar erau în continuare folosite, și nu doar în Berlin, ci peste tot în Germania, ca și cum, în pofida trecerii timpului și a dezicerii totale de trecutul nazist al Germaniei actuale, ceva în spiritul acestei nații, ceva nedeslușit, dar trainic, o forță sinistră, aproape demonică, făcea ca aceste cons­trucții să dăinuie“.

E țara care nu-și ascunde disprețul față de cei de peste hotare și în mijlocul unor astfel de trăiri e prins Sebastian, știind că oriunde va merge va purta cu sine același sentiment de inadecvare, fiind incapabil să simtă altfel și fără a avea în schimb, vreo vină.

De ce, însă, se va ghici în permanență întrebarea ascunsă, tocmai cei care se fac cu adevărat vinovați de o istorie cumplită nu dau semn de nici cea mai mică urmă de regret sau rușine? Astfel, ca un fel de umilă răzbunare, în jurul trecutului nazist se țese o temă întreagă, este un teren pe care se nasc vise haotice și se dezvoltă angoase, este un loc care atrage și dezmembrează, un loc pe care Sebastian nu se poate opri din a-l compara cu o Românie în care domnește un „peisaj dezolant, aranjat parcă de un scenograf al mizeriei și delăsării supreme“.

Tristețea care îi urnește fiecare membru în parte îi e descrisă de la bun început, în proza Aging Studies, acolo unde se regăsesc multe dintre temele care se vor dezvolta mai apoi de-a lungul întregului volum: „Poate că atunci când se trezise și se uitase la el cum doarme îi descoperise în sfârșit tristețea, întipărită pe față ca un tatuaj, ca o cerneală invizibilă care se vede numai în anumite momente, adevăratul lui chip, ca-n povești, tristețea și nemulțu­mi­rea bărbatului care s-a despărțit de tinerețe fără să fi realizat nimic din ceea ce-și imaginase că va realiza, frustrarea lui că nu avea să fie niciodată cel care crezuse cândva c-ar fi putut fi“. Pentru Sebastian nu mai există o salvare propriu-zisă pentru că destinul i s-a arătat deja, l-a plimbat prin toate locurile prin care i-a fost menit să se plimbe, i-a făcut deja cunoștință cu toate deziluziile care au avut uneori și chip de femeie.

Sabotorul care nu se recunoaște

Visele pe care le are sunt aproape întotdeauna compuse din angoasa născută din inima unor alternative pe care Sebastian nu le va cu­noaște niciodată. Plutește de fiecare dată în jurul lor sentimentul de vinovăție imposibil de definit, dincolo de ceea ce poate fi vina de a nu fi ajuns acolo unde și-a dorit. Tristețea se îmbibă însă în tot și în toate, în miezul unei povestiri care se descrie într-o proză distinctă – Americanul – femeia e un diagnostic în sine, un final care nu salvează, ci distruge: „În schimb, pe el îl apucase o tristețe sfâșietoare – atât de sfâșietoare, încât putea s-o simtă și-acum, treaz fiind, chiar dacă nu la intensitatea din vis – ca și cum ar fi aflat că suferă de o boală incurabilă care în curând avea să-i aducă sfârșitul. Și într-un fel chiar primise un asemenea diagnostic: se căsătorise cu această femeie cu un caracter deplorabil, cu care nu avea nimic în comun. Ea era acum nevasta lui, ea era în egală măsură diagnosticul și cauza morții lui și nu putea face nimic să i se opună“.

Sebastian se descrie prin femeile pe care le cunoaște, prin felul în care inabilitatea lui de a se adapta și lipsa lui de încredere îl îndepărtează de fiecare dată de tot ceea ce ar putea fi. E sabotorul care nu se recunoaște și vede în iubirile trecătoare un chip pe care îl crede al său: „În schimb, Yvonne îi amintea de o femeie pe care o cunoscuse demult, la Berlin, o femeie pe care o iubise și de care nu s-ar fi despărțit dacă nu ar fi fost ea cea care să se despartă de el. Da, îi simțise, îi mirosise iresponsabilitatea, cum un câine poate mirosi cancerul, înțelesese ce fel de om era. Un om pe care nu puteai să contezi. Nu era unic, mai văzuse asemenea bărbați el însuși. Băr­bați care-și lăsau femeile să se descurce singure, care nu interveneau, care preferau să nu fie ei cei care să se murdărească de noroi sau de rahat sau chiar de sânge“.

La polul opus, continuă să viseze că trebuie să scrie marea carte și „să se întoarcă victorios ca un general roman dintr-o campanie de cucerire, doar că în loc de trofee și prăzi de război el să aibă un manuscris, un singur manuscris, dar mai valoros decât orice trofeu sau pradă de război pentru că, spre deosebire de prada de război, romanul ar fi fost al lui, nu furat, ci creat“ (Fiesta), tot așa cum o altă călătorie fictivă se face în trecut pentru a scăpa lumea de „MARELE RĂU“ în proza Americanul. Iar scrisul devine aici o nouă realitate, căci este, cu adevărat, unicul mod de salvare și este, în definitiv, singurul destin care se împlinește.

Prozele lui Florin Irimia au în ele adevărurile lumii actuale și ale trecutului recent, conțin răspunsurile pe care le caută toți cei care și-au privit destinul în față, toți cei care au pus creativitatea sub semnul întrebării și cei care au ales să privească lumea în mișcarea lentă și dureroasă a onestității. Volumul Nu spune asta! reușește, printr-o complexitate atentă și o structură impecabilă, să descrie sublima tristețe a vieții, evadând din realitate și alunecând în fantastic.

Florin Irimia, Nu spune asta!, colecția Ego. Proză, Editura Polirom, Iași, 2023