„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Silex de George Cornilă, în curs de apariție la Editura Polirom în colecția Ego. Proză.
— Fragment —
Așa că atunci când a apărut un program de asistență umanitară în Camerun, prin intermediul African Association for Child Protection and Education (AACPE), am fost primul care s-a înscris. De fapt, am fost singurul, căci restul colegilor au optat pentru schimburi culturale în Franța sau Spania ori pentru programe studențești în State. Îmi dădeau lacrimile gândindu-mă cât bine urma să fac, cât de recunoscători aveau să fie acei copii bătuți de soartă, cât de nobil eram eu pentru că, uite, mă puneam în primejdie, părăseam confortul meu, o cameră de cămin jegoasă și un colț de pâine cu parizer, ca să merg în sălbatica Africă.
După o escală pe haoticul „Charles de Gaulle“, am ajuns, într-un târziu, pe aeroportul Nsimalen, cu un bagaj înduioșător de mic, câteva haine de vară și romane de Conrad, Céline și Gary, fără să știu mare lucru despre cum avea să decurgă șederea mea acolo — fusesem asigurat în repetate rânduri că aveam să primesc toate informațiile la momentul potrivit. Pe atunci, nu puneam prea multe întrebări. Optasem pentru un așa-zis post de profesor de engleză pentru copiii defavorizați, cu posibilitatea de a ține și câteva lecții de franceză sau desen, ceea ce în broșura asociației se numea art development.
Un bărbat tânăr și bine legat, care s-a prezentat drept Jean-Ambroise, mă aștepta. În următoarele săptămâni, avea să devină cel mai apropiat lucru de un prieten, pentru că avea să fie singurul care mă trata ca pe-un egal, pe când ceilalți fie aveau să mă privească cu o suspiciune ostilă, ca pe orice colonist european alb, fie să se poarte atât de servil cu mine încât mi se făcea rușine. În toate comunicările mele cu asociația, nu apăruse alt toponim în afară de Yaoundé și doar atunci am aflat că activitatea mea nu avea să se desfășoare în oraș, ci într-un sătuc numit Mbokongue, aflat la vreo treizeci de kilometri depărtare, între capitală și Monatélé.
Jean-Ambroise mi-a luat geanta pe umăr și mi-a făcut semn să-l urmez, zicând ceva despre un taxi. Am ieșit din aeroport, zăpușeala m-a izbit, aerul era greu, vâscos, fierbinte și umed, respiram parcă apă fiartă. Am înconjurat terminalul plutind, am ajuns în stația de taximetre, însă când m-am oprit, ghidul meu mi-a spus că taxiurile legale nu mergeau până în Mbokongue și că nouă ne trebuia ceea ce se numea un clando. La ieșirea din parcare, am găsit, trasă lângă o bordură, o astfel de mașină, veche de când lumea, cu tăblăria prinsă cu sârmă, fără oglinzi sau stopuri și cu parbrizul crăpat. Jean-Ambroise s-a înțeles în cele din urmă cu șoferul, după ce au părut că se ceartă câteva minute într-una dintre limbile bantu, probabil ewondo, nu știu sigur, căci în Camerun se vorbeau aproape trei sute de limbi și dialecte. Am urcat în spate, unde se mai găsea doar jumătate de canapea, retezată probabil cu fierăstrăul pentru a spori capacitatea portbagajului, am căutat în zadar centura de siguranță și, chiar când mă încurajam în gând că nu era mult de mers, șoferul s-a întors și mi-a zis, în franceză, că în cel mult trei ore aveam să fim la destinație.
Din mașină, Yaoundé mi s-a părut un fel de București cu palmieri și drumuri neașteptat de bune — acest lucru avea să se schimbe repede —, un amestec de clădiri clasice și brutaliste, de monumente grandioase și naive, piețe aglomerate și maghernițe de tot plânsul. Trecând prin umbra acropolei pe care se găsea Palais des Congrès, Jean-Ambroise mi-a zis că Yaoundé era Roma Africii, căci era clădit pe șapte coline. Am lăsat în urmă orașul și drumurile construite de nemți, încă practicabile după mai bine de un secol, și în scurt timp am înțeles de ce călătoria dura atât de mult și de ce taxiurile refuzau să o întreprindă, căci, după ce am trecut pe lângă un indicator ruginit pe care se putea distinge un craniu peste două oase încrucișate, a început calvarul. Drumeaguri înguste, povârnite și mocirloase, un noroi roșu ca sângele, mărginite de râpe amețitoare și de junglă deasă.
Șoferul a dat talpă, zicând că nu era bine să zăbovim prea mult pe acolo, căci pădurile acelea erau ale pigmeilor și un coleg de breaslă se trezise cu o săgeată în gât prin fereastra deschisă a mașinii. Hârbul hurducăia din toate îmbinările, cred că am pierdut piese pe drum, o ușă legată cu sfoară tot dădea să se deschidă, fumul negru care ieșea pe țeava de eșapament era gros și amar, ca de crematoriu. După vreun sfert de oră de chin, am reușit să urcăm un deal, cu roțile patinând, cu motorul lovindu-se de noroiul roșu, cu noi împingând tot mai disperați, am sărit pe banchetă bucuros, convins cumva că totul avea să fie bine.
Atunci, Jean-Ambroise a început din nou să se certe cu șoferul. Gesticulând frenetic, se contraziceau în privința lui Paul Biya, președintele matusalemic al Camerunului, de croială márqueziană. Ghidul meu îl apostrofa în toate felurile, spre turbarea șoferului, care-l apăra, căci n-a existat încă dictator care să nu aibă susținătorii săi sinceri. Cearta s-a încheiat abia după ce șoferul ne-a amenințat că ne dă jos și ne lasă în junglă. Apoi am pierdut o roată și eu m-am dat cu capul de scaunul șoferului, singurul cu tetieră. Vreo jumătate de oră a durat căutarea roții prin hățișurile unei văgăuni și montarea ei la loc.
Am ajuns în Mbokongue după aproape patru ore, murdar din cap până-n picioare de noroi roșu, cu dureri cumplite de spate și gât. Jean-Ambroise părea proaspăt ca roua. A plătit, apoi s-a înjurat cu șoferul în franceză, după care și-au strâns mâna și acesta din urmă a dispărut, într-un nor roșu, lăsând în urmă o bucată de tablă pe care câțiva copii au năvălit ca niște vulturi tineri, certându-se cine o văzuse primul. Viitorii mei elevi.
— Hai să vezi unde vei sta, mi-a zis ghidul meu, rânjind cu toți frumoșii săi dinți albi.
Am luat-o prin sat, un snop de ulițe roșii la încrucișarea cărora se afla un baobab uriaș și de-a lungul cărora se găseau câteva zeci de colibe din chirpici, araci și frunze de palmier. Spre nord, se vedea, ivindu-se dintr-un pâlc de miombo, un stei vinețiu, despre care Jean-Ambroise mi-a spus că se numea Stânca Bultungin și că acolo se credea că trăiau duhurile rele. Urma să am odaia mea într-o șandrama care stătea să cadă, unde erau cazați toți participanții la proiect. Mi-am lăsat bagajul pe o rogojină și l-am întrebat pe Jean-Ambroise unde puteam găsi niște apă și ceva de mâncare. Aveam gura încleiată și eram lihnit.
A strigat ceva spre coliba vecină, de unde o voce de femeie i-a răspuns, apoi m-a condus la o fântână, cu o roată uriașă, de care stăteau agățați mai mulți copii. Am așteptat până ce o femeie bătrână a umplut două jumătăți de anvelopă legate cu sârmă și a plecat cu ele, bălăngănindu-se în josul uliței, apoi am băut lacom, fără să-mi pese de gustul sălciu. Abia apoi am înțeles că apa aceea putea să ne omoare și că trebuia să bem doar apă îmbuteliată, dar de unde? Nu după mult, la prima mea vizită în oraș, am văzut apă vânzându-se în flaconașe de 100 ml.
M-am spălat pe față și pe gât și mi-am turnat peste cap apa rece din căușul palmelor. Câteva minute mai târziu, astfel primenit, eram în fața școlii, o colibă cu o singură încăpere și prispă, lângă un stâlp de linie electrică.
Pe prispă, sub o colivie cu doi papagali amorezi atârnată de un arac, lâncezeau două femei, despre care am aflat în scurt timp că aveau să fie colegele mele: Calixthe-Veye, care era chiar de acolo, dintr-o familie de vază a satului, Tchamba, vechi foni, și Grietje, o olandeză blondă și roșie la față, care mi-a strâns mâna bărbătește și mi-a zis că puteam să-i spun, mai simplu, Greta. Amândouă erau foarte tinere, niște copile.
Mi-au explicat apoi cu ce se ocupa fiecare — Calixthe-Veye preda franceză, cultură civică și șah, iar Greta, care era și soră medicală, matematică, informatică și educație sanitară. Eu, din câte înțeleseseră, urma să predau engleză și desen.
— Deocamdată, doar noi suntem, a zis Calixthe-Veye, dând din cap a încurajare.
CARTEA
În urma unui accident, un scriitor încearcă să își rememoreze viața, însă este incapabil să mai discearnă între faptele și persoanele reale și întâmplările și personajele din cărțile pe care le-a scris, le-a tradus și le-a citit. Cu vocea unui narator nesigur, ale cărui povești sunt mereu dezmințite, Silex înfățișează o istorie a fărâmițărilor interioare și o meditație amplă asupra memoriei, a identității‚ a imaginii pe care ne-o construim, a minciunilor pe care ni le spunem, a răului pe care ni-l facem unii altora sau nouă înșine.