Avem o situație obiectivă: de la integrarea în Uniunea Europeană, PIB-ul României a explodat. În 2007, tot produsul intern brut al țării era de 123,7 miliarde de euro. În 2024 va depăși 300 de miliarde și emitem pretenții, chiar cu ceva șanse, de a ne integra și în OECD – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, adică selectul club al celor mai dezvoltate țări din lume, care setează regulile la nivel mondial.
Integrați în UE și în NATO, trăim, iarăși obiectiv, cele mai bune timpuri ale României moderne. Cu toate acestea, la nivelul populației pare că s-au adunat mulți nori negri, iar super anul electoral 2024 va fi un adevărat turnesol. Vom vedea cât de puternică este, de fapt, această stare de spirit.
Dintotdeauna sondajele de opinie care măsoară „direcția în care se îndreaptă țara“ mi s-au părut cât se poate de irelevante, deoarece atunci când pe om îl întrebi ceva atât de vag, îți va răspunde, de fapt, cu propria lui durere sau insatisfacție, fie ea și de moment. Până la țară, fiecare își are propriile probleme și se confruntă cu propriii demoni. Până să-și dea cu părerea despre țară, Ionescu are de dat seama la banca de unde s-a împrumutat sau la ANAF, unde are niște datorii și i-au poprit conturile pe persoană fizică.
Alte sondaje, la fel de „relevante“, îi indică pe români drept unii dintre cei mai fericiți locuitori ai Uniunii Europene, dovadă că, iară, deși Dan Barna n-a mai apucat să iasă președinte, planul de țară i l-au pus în practică pesediștii și peneliștii până la urmă. Nu e puțin lucru nici atâta.
Revenind la chestiuni serioase, interesant este de urmărit de ce feelingul românilor raportat la propria viață în România s-a deteriorat atât de mult în ultimii ani. Ca să obținem un răspuns elocvent, e bine să ridicăm puțin ochii din țară și să ne uităm cum Planeta întreagă pare să o fi luat razna, cu precădere zona noastră de interes: Europa occidentală și Statele Unite ale Americii. Democrațiile cele mai consolidate se luptă cu curentele extremiste, cu greve peste greve. Impresia generală este că oamenilor le-a ajuns cuțitul la os, indiferent că este vorba despre problemele agricultorilor sau despre satisfacția privind propria lor viață.
În afara Uniunii Europene și fără umbrela NATO, România ar fi fost astăzi foarte asemănătoare cu țări precum Bielorusia sau Georgia, tărâmuri sub influența Moscovei. Azi avem toată libertatea la care au visat mulți bunici și chiar părinți în anii dictaturii comuniste, posibilitatea de a ne face și „o stare“, și „o carieră“, cu nevoile primare bifate și cu mult timp liber de alocat discuțiilor ideologice. Și, cu toate acestea, în mod evident, nu este destul.
Destul nu este niciodată și e în firea umană, dar în special rodul unor năzuințe care se pot naște în capitalismul mult-hulit. Și de alde Șoșoacă, și de alde Simion și admiratorii acestora, la fel ca toți extremiștii care se manifestă de-a lungul și de-a latul Europei se exprimă deoarece regimurile democratice le garantează acest drept by default. Și auriștii, și șoșocarii sunt maeștri la perpetuat marota „pe vremea lui Ceaușescu era mai bine“, în condițiile în care dacă pe vremea acelui regim s-ar fi dedat la 5% din acțiunile de astăzi ar fi înfundat beciurile Securității, cu puține șanse de a mai vedea lumina zilei. Iar pentru acțiunile lor ar fi suferit întregile lor familii, fără excepție. Identitatea le-ar fi fost rasă de pe fața pământului. Nimic nou, avem în acțiune în continuare pe glob astfel de regimuri. Nici unul din cei cu gura mare și aurită de azi n-ar merge vreun an în schimb de experiență în Coreea de Nord și să trăiască așa cum trăiește un localnic!
Bunicii noștri aveau o vorbă: „Li s-a urât cu binele“. Nu vom trăi niciodată în societatea perfectă, cu atât mai puțin în România, unde mai avem mult de curățat din sistemul social tarele trecutului. Comunismul și apucăturile sale nu s-au încheiat în 1989, ci multe rezidă și astăzi. Nostalgia după Ceaușescu este azi proclamată de mulți din cei din generația mea sau chiar mai tineri deoarece le-a fost insuflată din fragedă copilărie, de către părinți mai ales. Aberațiile legate de „aveai casă/ aveai serviciu“ s-au perpetuat peste generații și sunt rostite cu înflăcărare de unii care la Revoluție aveau – în cel mai bun caz – caș la gură.
Ce ne amintim noi din comunism? Că biscuiții și înghețata din comerț erau niște produse absolut oribile, că sucurile aveau gust de detergent, că totul era irecuperabil de gri și ponosit. Dar cam atât. Eram copii și probabil mulți dintre noi fericiți în jocurile noastre. Sigur nu aveam gândire critică, discernământ la 5-6-7 ani, când mai era comunism încă și noi mijind a viață ca să analizăm obiectiv regimul și viața societății de atunci.
În schimb, generația părinților noștri, denumită pe drept cuvânt „generația de sacrificiu“, a trebuit să îndure, când era în floarea vârstei, sinistrul deceniu 9 românesc al secolului trecut, când nu eram, ca țară, pe nicăieri. Nici democrație funcțională, nici economie de piață. Într-un târziu, politicienii din generația care a decis drumul european au făcut-o de nevoie, nu că așa și-au dorit neapărat. Paradoxul face ca toate capitolele de aderare să fi fost închise cu Comisia Europeană de Adrian Năstase, Miron Mitrea, Viorel Hrebenciuc – nomina odiosa – și sub coordonarea, ca președinte, lui Ion Iliescu. Toate filmările de la Revoluție sunt online acum, pe YouTube, și chiar am văzut o înregistrare de curând cu Iliescu, surprins de holurile de la TVR în toiul zilelor de la finalul lui decembrie 1989 îmbujorat, fericit, cu tremur în glas, povestind ce-a vorbit el cu Gorbaciov, ultimul lider al Uniunii Sovietice, la telefon. Avea Iliescu o mutră de parcă l-ar fi apelat telefonic însuși Isus Christos. Cam pe acolo avea inima tovarășul Ion, nu la democrație!
„Socialismul cu față umană“ la care visa Ion Iliescu a eșuat lamentabil sub incompetență, corupție și (foști) securiști reșapați care nu înțelegeau nimic din noile vremuri (între timp se prăbușise și Uniunea Sovietică). Așa că, de nevoie, au cotit-o spre Vest. Și ăsta ne-a fost norocul suprem!
Din păcate, până să ajungem la noroc am sacrificat o generație întreagă care s-a format și și-a trăit cei mai frumoși ani (din punctul de vedere al vârstei) în comunism și care a fost forțată să dea piept cu realitatea „tranziției“ și mai apoi a capitalismului din care prea puțini au mai putut pricepe cu adevărat.
Suntem mulți dintre noi copiii acestei generații sacrificate și tare mă tem că sacrificiul continuă ritualic prin pasarea dinspre ei spre mileniali a tuturor nemulțumirilor, neliniștilor și neîmplinirilor părinților noștri.
Dincolo de rezultatul votului din acest an, vor fi de urmărit cu mare atenție secțiunile realizate de sociologi care segmentează voturile acordate în funcție de vârstă, venituri, tip de localitate de rezidență, studii absolvite. Presimt că vom avea multe surprize, printre care și aceea a unei imagini mult mai clare a electoratului AUR-Șoșoacă.