Două evenimente recente din sfera artisticului au readus în atenție relația vitală dintre artă și libertate. O expoziție din cadrul ArtSafari de astă-toamnă a fost sancționată (organizatorul, gazda, curatoarea și artistul) de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), la sesizarea BOR. Nu la multă vreme după, la avanpremiera spectacolului Eu sunt propria mea soție de Doug Wright (Teatrul Mic București), o persoană transgen a urcat pe scenă, întrerupând spectacolul cu acuza de transfobie, întrucât personajul transgen din text e interpretat de un cisgen. Articolul despre prima situație era deja în șantier când, weekendul trecut, problematica libertăților și a interdicțiilor s-a mutat, cu mult mai multă vizibilitate, pe scenă. E motivul pentru care încep, într-o cronologie inversă, prin a scrie despre aceasta.
Situația de la Teatrul Mic a fost întoarsă pe toate fețele în presă, șuete private și pe rețele de socializare, cu abordări de la jignitoare până la bine măsurate, trecând prin variații posibile. Dezbaterea e calea unei comunicări eficiente. Cu o condiție, firește, discuțiile să fie însoțite de argumente, părțile să se asculte între ele, liniile de analiză (sunt mai multe, se și întretaie – estetică, etică, socială, ideologică, militant/ partizană etc.) să fie distinse. Am făcut eu însămi o postare pe rețele, a generat multe comentarii, unele pro, altele de mijloc, altele contra, așa cum e normal. Riscul unor asemenea postări e că, inevitabil, de la un punct încolo oamenii divaghează, nu mai ai cum să ții pasul cu toate ramificațiile pe care le capătă intervențiile. Punctez acum câteva lucruri.
Genul biologic – genul scenic
Modalitate de expresie artistică, atribuirea unui rol teatral cu un gen scenic unui interpret de alt gen e o uzanță scenică străveche. Nu doar în comedii, scopul poate fi altul: revelarea unui context dramaturgic (Gertrude jucată de un bărbat în spectacolul omonim al lui Silviu Purcărete de la Teatrul Național București, că e mai recent), sublinierea unei trăsături caracteriale ori testarea capacităților cameleonice ale actriței/ actorului (Hamlet jucat de femei – Sarah Bernhardt a fost prima, la finalul veacului al XIX-lea, acum enumerarea e considerabilă ca nume). Înainte de-a se pune pe treabă, echipele artistice se documentează pentru ca abordarea să fie cât mai convingătoare în interiorul viziunii dramaturgic-regizorale. Perspectiva dramaturgică e recitită scenic în noi parametri estetici și aluvionată imaginativ de ansamblu, e un dialog al creativităților în artele colective, știm asta de la teoria dramei. Din aceeași perspectivă, a teoriei dramei, esența actoriei e nu să te joci pe tine însuți, ci un alt eu, asumat prin mascare în sensul de transpunere.
Obligația profesională a echipei e să nu rateze în privința autenticității reprezentării unui timp istoric, eveniment, a unei categorii sau alteia, însă libertatea de creație e axiomatică. Se încălcă prin limitare în momentul în care impui ca un rol să fie încredințat numai cuiva cu o anumită identitate de gen (în speța de față, cum doresc să impună activiștii transgen). Pentru a nu defavoriza pe nimeni, lărgesc puțin orizontul și mă întreb ce facem cu actorii nonbinari? Complic discuția, dar zic, în treacăt, și despre alte categorii de artiști – cu dizabilități fizice, nevăzători, cu deficiențe de auz, în etate, supraponderali sau anorexici etc.), care ar putea emite și ei pretenții similare.
A întocmi liste cu cine are un drept și cine nu-l are, și încă în numele libertății, a anatemiza, a coborî tonul în atacuri la persoane nu sunt demersuri constructive. Activismul performativ e o formă militantă, dar, ca să revin la chestiune, aduc în deliberare și alți implicați.
Actorii și publicul
Prin natura profesiunii lor, actorii sunt antrenați să gestioneze situații neprevăzute în care, de pildă, reprezentația trebuie oprită. Nu e deloc simplu, îi scoate din stare, în minutele acelea ies din personaj, e un proces interior foarte personalizat, complex. Am asistat la Amsterdam la un spectacol al lui Ivo van Hove, când unei spectatoare i s-a făcut rău, totul s-a rezolvat cu calm din partea publicului, artiștilor, angajaților. În cazul despre care vorbim, întreruperea s-a făcut la vreun sfert de oră de la debut, a constat în intrarea în spațiul de joc, dezgolirea corpului și un scurt discurs activist.
A intervenit paza, spectacolul a continuat. Au urmat valuri de oprobii la adresa echipei, a instituției producătoare, situația a escaladat, artiștii s-au adresat poliției, reprezentanții comunității transgen au aruncat cu acuza transfobiei, să vedem ce urmează (articolul e scris în primele zile ale săptămânii și predat joi, deci tot ce a survenit ulterior în linia temporală a evenimentului n-avea cum să apară aici.)
Resping ideea tabelelor cu cine „are dreptul să…“ și „cine nu are dreptul să…“. Artele înseamnă ficțiune (cu grade variabile de raportare la realitate, de la autoficționalizare, verbatim, la SF și digital), scena e populată cu iluzii, nu e de-adevăratelea. Artiștii poartă responsabilitatea propriilor propuneri estetice, ține de deontologia profesiunilor creative, sunt „amendați“ de critică. Dacă ne apucăm să creionăm liste, instituim cenzura. Actorii cisgen au și ei dreptul de a juca fără să fie întrerupți și asaltați cu alegații. Iar publicul are dreptul să urmărească o reprezentație în condițiile la care speră. Ce puteai să faci ca spectator decât să te gândești că, poate, momentul e parte a conceptului?! Se practică uneori surprizele regizate. Nu puteai interveni, orice teatru de stat are reguli clare de rezolvare. Cum ar fi fost aplaudatul imediat? Ar fi curmat stupefacția generală.
Teatrul ca instituție
Nici Teatrul Mic n-a scăpat de tir, e cu ținta pe piept. Tăcerea nu e o strategie de comunicare înțeleaptă, o poziție publică rapidă era oportună. Până luni spre după-amiază, producătorul i-a lăsat pe cei din echipă să se apere fiecare cum crede.
Nu știu dacă reprezentanții comunității transgen au inițiat un dialog cu Teatrul Mic încă din etapele repetițiilor, dacă li s-a răspuns ori nu. O întâlnire prealabilă ar fi făcut bine proiectului, ar fi evitat situația conflictuală.
Piesa lui Wright a mai născut reacții similare și prin alte țări ale lumii, de aceea susțin că incidentul a fost premeditat ca un feedback de import. Ea s-a mai jucat în București (Teatrul Odeon București, cu Mircea Constantinescu în rolul Charlotte von Mahlsdorf, 2007), atunci fără gesturi extreme.
Fiecare instituție are propria strategie de PR, de preparare a lansării la public a unei creații. Spun doar cum se face prin alte părți când e abordată o temă sensibilă sau propune o estetică avangardistă. Scopul e pregătirea receptării. Cu câteva săptămâni în avansul premierei, au loc întâlniri ale autorului/ regizorului cu doritorii să afle detalii. Se intră pe bază de bilet, un preț mic, simbolic. Moderator e un jurnalist sau un specialist, cineva competent și echidistant. În lumea anglo-saxonă există obișnuința preview-urilor, 2-3 la număr, inclusiv presa are acces, cu precizarea să nu scrie decât după seara de gală, pentru că se întâmplă uneori ca regizorii să opereze mici ajustări.
O altă cutumă e ca în prologul fiecărei reprezentații, un teoretician al domeniului să țină, în foaier, o scurtă și agreabilă prezentare de suport al receptării. Se adaugă discuțiile post spectacol. Scopul e să intermedieze înțelegerea a ceea ce se livrează la rampă.
Dezbaterea
Nici la cultura dialogului România nu stă prea bine, cauză din care, în orice speță, foarte mulți preferă tăcerea; cei care decid să se exprime se radicalizează, se caută vinovați, se incriminează.
Există, din fericire, o categorie care încearcă să mențină echilibrul, doar că se alege cu acuze din partea tuturor. Dacă am fi în vremea lui Shakespeare, ar încasa alimente stricate, azvârlite și dintr-o tabără, și din alta. Noroc că nu suntem!
Eu creditez dezbaterea. A discuta despre o situație problematică fără „ștampile“ arbitrare, fără umori, e primul pas în rezolvarea ei. Cu argumente „pentru“ și argumente „împotrivă“, în care cei implicați să se asculte/ audă reciproc. E unica modalitate de a schimba contextele care o cer. (va urma)