Curios cum mi-au placut autori destul de zbuciumati, la o adica: Dosto, Cehov, Kafka… Dar visul meu dintotdeauna a fost sa-i citesc senin, cam asa cum faci cu pastelurile lui Alecsandri… Si pe indelete, fara graba, intirziind pe cite o fraza, pe cite un epitet… Calmul lecturilor ar trebui sa duca la o si mai profunda intelegere a textului, nu? Sa poti seda isteriile Nastasiei Filippovna intr-o dupa-amiaza infinita, cu un motan siamez pe piept, cu o bila muzicala la capatii, gindindu-te, printre rinduri, la iubita ta calda si cu bratele pline (oare asa le avea Anna Karenina?), amarit cumva de boala necrutatoare a lui Cehov, a lui Kafka – acum tuberculoza se poate trata mult mai bine… Dictionarele, atlasele, enciclopediile… rasfoite alene, in cautarea vreunui cuvint mai ciudat… si insemnarea lui in carnetul de linga perna… Vorba lui Baudelaire: „Lux, calm si voluptate…“. Si tiptil sa citesc, ce naiba!, pe Musil… ca mereu incep Omul fara insusiri… si mereu las balta totul dupa volumul intii… Ma obsedeaza, in schimb, un dictionar al limbii romane, in vreo patru volume, vechi, cu fiecare cuvint dat, pentru exemplificari, in fraze din clasici… E un deliciu sa citesti asa… Fixul meu e ca foarte putini scriitori cunosc cu adevarat limba romana… De unde un soi de superficialitate a textului, de alunecare pe deasupra, fara a simti gustul, savoarea, nemaipomenita muzica secreta a limbajului… si a o face disponibila si cititorului…
Veronica D. Niculescu: Am citit cu mare placere textul acesta. La cafea… si fara motan siamez pe piept. E linistitor ca o cana de lapte in care s-a topit miere. Carnetul de linga perna cred ca merita citit ca pe-o poezie, cap-coada. Am cautat in dictionar – sinteti „vinovat“! – cacadir si chiar si… pitpalac. Primul e macesul, al doilea e prepelita! Imi doresc o enciclopedie imensa cu pasari, plante, copaci… Serioasa, nu cum apar la noi, pentru uzul scolarilor. Tot ce am e in alta limba, iar speciile difera de cele de pe la noi. Pitpalac in cacadir!
E.B.: Cuvintul „prepelita“ e mai plinut, mai voluptuos, mai moale cumva, mai feminin, mai bun de strins in brate. „Pitpalac“ are si el moliciuni, dar pare ticait ca un ceasornic…
V.D.N.: Pitpalacul, ca pitpalacul… il stim din copilarie. Dar prepelita, oh, e ca un titlu nobiliar: pitpalacul de printesa! Sau, cu voia dumneavoastra, Printesa de Pitpalac.
E.B.: Dar sa nu uit: pina la urma am renuntat sa tot renunt la cafea! Beau doua cani mari dis-de-dimineata, fie ce o fi, mai luind si niste hipotensive… si treaba merge… tiris-grapis. Principalul e sa nu sorb o stacana si dupa masa! Atunci chiar ca imi vijiie vapoare prin creieri! Vapoare cu zbaturi?! Pe care le-am vazut doar in enciclopediile vechi, parca mai hazoase decit cele noi… Si din cauza zatului mi se face cafenie limboasca! De sperii mortal pe Printesa de Pitpalac! Iar cacadirii o iau la fuga peste dealuri…