Cu proza lui Florin Irimia îmi place să-mi dau rendez-vous, dacă îmi este permis să folosesc un franțuzism. Când și când, mă întorc la proza lui scurtă tocmai pentru că reușește să mă scoată de pe linie, sau, dacă vreți, să mă așeze pe sensul de mers necesar la acel moment. După Misterul mașinuțelor chinezești și Bărbatul din spatele ceții vine Nu spune asta!, un volum prin intermediul căruia devenim însoțitorii de drum ai lui Sebastian (și Ingrid), apărut la Editura Polirom în colecția Ego. Proză. Dacă ne iese sau nu însoțirea, depinde de fiecare dintre noi, cititorii. Interviul s-a născut din nevoia de a afla cum s-a născut acest drum al lui Sebastian. Îi mulțumesc lui Florin Irimia pentru amabilitate, umor și răbdare!
Alternezi romanul cu proza scurtă și, iată, mai ai puțin și faci un raft de cărți scrise de tine. Când și cum ți-ai dat seama că vei scrie proză și nu poezie sau eseu?
Hai să nu începem cu o exagerare. Mai e mult până la raftul acela. Cred că poți să-ți dai seama că nu vei fi poet când ai deja vreo treizeci și cinci de ani și tu ai scris mai puține poezii decât anii pe care i-ai trăit. Valabil și pentru eseu și pentru orice altceva. La polul opus, e acel sentiment de familiaritate, chiar dinainte de a fi plonjat în apă, ca să zic așa. Nu știi exact cum va fi, dar te simți calm, încrezător, „pe teren propriu“.
Prozele din Nu spune asta! au cadre fixe, se petrec în locuri descrise cu exactitate și cu toate acestea doza de fantastic este consistentă. Intuiesc aici o formă de protest a omului Florin Irimia: suntem din ce în ce mai pragmatici, nu ne mai permitem să visăm, ne robotizăm, dacă mi-e permis barbarismul. Tu cât de greu ți-ai câștigat dreptul de a visa cu ochii deschiși?
Nu e neapărat o formă de protest, deși cine știe, poate a fost și asta, cât mai degrabă o formă de seducție, de atragere a cititorului în lumea din carte, o lume în care lucrurile doar par a se-ntâmpla ca-n realitate. Visatul cu ochii deschiși ar trebui să fie un drept al fiecăruia, nu doar scriitorilor, deși nu m-am gândit niciodată la el ca la un drept, ci mai degrabă ca la o activitate, un mod de a te relaxa și a evada puțin din universul deadline-urilor și a lucrurilor mărunte, dar și felul în care ne creăm aspirațiile, felul în care ne dăm un sens vieții. Deci, într-un fel, poate fi văzut și ca un drept. Și acum mă gândesc: într-o societate distopică, oamenilor li se interzice să mai viseze cu ochii deschiși. Cum ar fi asta?
Subiectele din Nu spune asta! alcătuiesc în fapt un singur mare subiect: scriitorul și condiția lui în societatea contemporană (românească). Sunt povestiri scrise în timp, nu te-ai grăbit să le așezi într-un singur volum. Ce-a încăput și ce nu între copertele acestuia?
Sunt povestiri scrise în timp, dar nu într-un interval foarte mare. Primul calup s-a numit Graz, Grainau, Grenoble, apoi au venit Berlin, Berna, Berchtesgaden, apoi și ultimele trei. Mi-am dat seama destul de devreme că vor avea toate același personaj, mi-am dat seama că multe se vor petrece în țări vorbitoare de limbă germană, cinci din nouă povestiri se petrec în Austria, Germania sau Elveția. De fapt, aș zice că punctul de plecare pentru cartea asta îl constituie chiar nuvela lui Thomas Mann, Moartea la Veneția (nu degeaba O moarte la Verona îi este dedicată autorului german), în continuare actuală, poate chiar mai actuală acum, după pandemie. Scriitorul meu e ceva mai tânăr decât Aschenbach și nu are reputația acestuia, nu se lasă fermecat de frumusețea unui băiat, ca acolo, dar e la fel de zdrobit ca personajul lui Mann și sfârșește mai tot timpul pe meleaguri străine. Motivele sunt însă diferite, apropo de condiția scriitorului în societate contemporană. Cât despre ce a încăput și ce nu, ei bine, a încăput totul, nu a rămas nimic pe dinafară, sunt nouă povestiri, tot atâtea cât numărul muzelor.
Mi-am dat seama după ce-am citit jumătate din volum de ce Nu spune asta!; un imperativ (aproape categoric) destul de rar întâlnit ca titlu în literatură.
De ce?
Pentru că fiecare sau aproape fiecare poveste are miezul magic, cel specific poveștilor, unde întâlnești formule lingvistice ce țin de ritual. Dacă spui ceva nepotrivit, gata, s-a întâmplat fix ce nu-ți dorești. Se produce vraja. Există aceste fraze care provoacă răsucirea poveștii, a narațiunii în fiecare din cele care intră în alcătuirea volumului.
Foarte interesantă interpretarea ta, dar, așa cum se întâmplă mai tot timpul, eu nu m-am gândit la asta. Titlul mi-a venit în minte relativ repede, ca mai mereu când vine vorba de titluri. Ce mi-a plăcut la el este tocmai caracterul său ambiguu, care într-un fel anticipează caracterul ambiguu al povestirilor. În afară de asta, este și un titlu cumva în ton cu vremurile pe care le trăim, când trebuie să ai grijă ca prin ce spui să nu lezezi sentimentele cuiva, dar și când anumite lucruri pur și simplu nu mai pot fi spuse. De asemenea, cui se adresează el și care ar fi tonalitatea pe care ar trebui s-o folosim? E un ordin sau o rugăminte, ceva ce trebuie rostit pe un ton poruncitor sau șoptit, conspirativ, mai degrabă un sfat decât un ordin?
Despre dezvrăjirea lumii: sunt cititori care vor fi dezamăgiți că le ridici vălul și le arăți că viața de scriitor e cât se poate banală; nu stai în cap ca să-ți vină ideile, ai termene de predat; rezidențele nu se câștigă doar în baza talentului literar etc. Lor, acestor cititori, ce ai să le transmiți? Ți-ai dori o dezbatere vie, exclusiv pe marginea acestui subiect cu o mână de cititori?
Sigur că da, însă mă-ndoiesc că mai crede cineva altceva despre scriitorii din ziua de azi. Mitul scriitorului care nu face altceva decât să scrie, eventual cocoțat confortabil undeva în turnul lui de fildeș, cred că e depășit demult. Problema e alta, de fapt. Literatura s-a banalizat, nu mai înseamnă nimic decât pentru un număr foarte restrâns de oameni. Și asta doare, când ești creator de literatură, sau cel puțin asta simt eu. Toată viața mi-am dorit să fac sau măcar să fiu parte din ceva relevant, dar cum spunea Cohen, „the goal falls short of the reach“.
Ai curajul să aduci în prim-plan câteva idei care au mai fost puse în discuție, dar sunt departe de orice epuizare a sensurilor intrinseci; una dintre ele este sursa de inspirație a unui scriitor – marile tragedii ale lumii. Să scrii despre Hitler (de exemplu), ca personaj, este tentant, dar evident că apare corolarul cine ne dă dreptul să-l transformăm în personaj, când ororile născute din mintea lui diabolică au făcut milioane de victime? E o temă fertilă de discuție, tu din ce punct ai pleca cu ea?
Nu-i vorba de curaj aici, e mai degrabă vorba de o preocupare mai veche de-a mea. Tot încerc să înțeleg ce s-a întâmplat cu nemții în anii ’30, cum au putut vira atât de hotărât înspre extrema dreaptă, mai ales că acum trăim din nou asemenea vremuri, doar că în Statele Unite, ceea ce, cunoscând cultura americană, mi se pare și mai inexplicabil. În Kaputt, personajul meu este ispitit să intre în pielea lui Hitler prin intermediul realității virtuale. El pare mai degrabă intrigat de avea o asemenea opțiune la dispoziție și acceptă cumva nervos, chiar revoltat, să intre în joc. Dar totuși intră. Evident, ulterior vrea să iasă, nu-i place, își dă seama c-a făcut o greșeală, doar că nu mai poate. Englezii ar numi asta a cautionary tale. În Luzer Labar, protagonistul călătorește în Berlinul de azi, intră în conflict cu o organizație extremistă, dar mai mult decât atât, prin intermediul unei oglinzi magice, ajunge în Berlinul anilor ’30, unde are șansa să-l ucidă pe Hitler la o adunare a Cămășilor brune. Numai că, printr-o ironie a sorții, sfârșește prin a-l salva de la moarte, ceea ce e nu doar o uriașă ironie, ci și un fel de pedeapsă pentru ce a făcut în timpul vieții sale. Acestea sunt doar două exemple, dar Hitler e amintit frecvent în toate povestirile care au loc în cele trei țări vorbitoare de limbă germană, și nu întâmplător. Spectrul nazismului e resimțit peste tot când vine vorba de acest spațiu, și nu doar atunci când acțiunea se petrece în trecut. Cred că, dimpotrivă, tocmai faptul de-a fi făcut ce-a făcut ne obligă să scriem despre Hitler. E poate nedrept, dar dictatorii nu trebuie uitați. Trebuie să se scrie permanent despre ei, să fie menținuți în conștiința publică prin intermediul artelor, dar nu numai, pentru ca lumea să nu uite niciodată crimele, atrocitățile pe care le-au comis. De fapt, cred că putem vedea foarte bine ce se întâmplă când o societate își neglijează dictatorii. Iar aici România e cel mai bun exemplu. Apar tot mai multe voci care ne spun că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu! Asta înseamnă să uiți, sau, în cazul tinerilor, să nu ai pe nimeni care să-ți povestească!
Franța, Germania, Elveția sunt țările unde se plimbă vocea din Nu spune asta!. Sunt mediile literare pe care le cunoști bine, pentru că ai fost acolo, la festivaluri sau cu rezidențe literare, pentru că citești literatură în mod constant. Așa aduci o altă temă în discuție: conviețuirea. Conviețuirea scriitorului cu personajele, ideile și temele care-l bântuie, dar și conviețuirea cu cei din viața reală. Până la urmă, au și scriitorii nevoie de o viață reală. Ție câtă ficțiune ți-ar plăcea să pui în viața (ta) reală de scriitor?
E prea mult spus că le cunosc, doar am zgâriat superficial pojghița acestei cunoașteri. Mi-ar plăcea să le cunosc, fără îndoială, dar asta numai dacă aș locui acolo. Altfel cred că e mai bine așa, sunt suficient de frustrat ca să nu-mi permit să mă frustrez și mai mult, să aflu, de exemplu, că atunci când ți se publică un articol acolo chiar primești niște bani pentru el. Lăsând gluma la o parte, trebuie să știi că eu duc o viață destul de anostă, destul de plictisitoare și, cum spuneam, destul de plină de tot felul de frustrări profesionale și existențiale. Cu toate acestea, nu-mi dau seama dacă scrisul estompează sau potențează aceste frustrări, uneori am impresia că le face pe amândouă, cu același succes.
Despre complexe(le scriitorului) este vorba în mai toate prozele din Nu spune asta!, un semn că volumul are coloană vertebrală, stă bine pe picioarele lui. Despre care din aceste complexe ți-a fost cel mai greu să te dezici? Care din ele îți este cel mai nesuferit, fie și pentru că-l observi des la confrați?
Sunt tot felul de complexe în Sebastian, complexul de a fi scriitor, de a veni dintr-o țară rudimentară, „nealiniată“, cum se spunea cândva, la standardele de civilizație din Vest (dacă nu cumva chiar incompatibilă cu ele), chiar complexul de a nu fi reușit să se descotorosească de aceste complexe, de-a nu fi reușit să facă el acel lucru pe care țara din care vine n-a putut sau n-a vrut să-l facă. Nu mă dezic de nici unul, mi s-ar părea ipocrit, și eu le-am experimentat la rândul meu de atâtea ori și continuu să le experimentez.
La Gaudeamus 2023 (târgul de carte organizat de Radio România în fiecare toamnă de ceva ani încoace) întâmplarea a făcut să ne vedem pe când eu pregăteam niște cărți de tarot. Și discuția s-a purtat în jurul unei anume cărți de tarot, care apare și într-o povestire din carte, dar care a dat și imaginea de pe copertă. Tu îmbraci nevoia de divinație a contemporanilor într-o formă complexă: nevoia de clarviziune a scriitorului atunci când scrie. E și o spaimă aici, aceea de a nu-ți pierde personajele în hățișul faptelor. Tu cum lupți cu aceste spaime?
Nu dă imaginea coperții, cartea pe care am văzut-o la tine ilustra perfect o scenă dintr-una din povestiri, mai precis din Aging Studies. Dar, dincolo de acest detaliu, eu nu am aceste spaime, dimpotrivă. Nu vreau clarviziune. Clarviziunea este apanajul despoților. Ei știu ce vor, ei n-au dubii niciodată. Mie, în schimb, îmi place să cultiv dubiul, indecizia, ezitarea, clarobscurul… „Clarviziunea“ mea constă în a crea universuri ambigue, aflate tot timpul la granița dintre real și fantasmagoric, vis și trezie, palpabil și virtual, și conținându-le, de fapt, pe amândouă, în egală măsură.
Despre personaje ai mai primit întrebări, nu reiau subiectul. Dar mă interesează jocul cu vocile; pentru tine, scriitorul, jocul acesta cu voci seamănă cu jocul actorului cu măștile sau e dintr-o altă categorie?
De unde vin vocile personajelor? E fiecare personaj o altă fațetă a autorului? N-aș zice. Mai degrabă cred că scriitorul e un fel de medium într-o ședință de spiritism fără public. Scrisul e ca o invocare a spiritelor, nu știi niciodată cu cine te vei trezi lângă tine…
Actorii, scenografii și regizorii au nevoie să călătorească, nu le sunt de-ajuns cărțile pentru a-și construi universurile specifice unui spectacol sau altul. Tu, ca scriitor, ai nevoie de călătorii (de documentare) sau îți culegi informațiile pe alte căi?
Toate povestirile din Nu spune asta! se petrec în locuri în care am fost și eu, cu excepția celor în care n-am fost. Uite o glumă, ca răspuns anticipat la întrebarea următoare, doar nu crezi că le-am citit în ordine și am răspuns cuminte la fiecare, înainte să trec la următoarea. Nici nu vrei să știi cum am răspuns, cât am șters, de câte ori am revenit, ca să te mulțumesc în primul rând pe tine, dar să mă mulțumesc cât de cât și pe mine. Dar acum, cât se poate de serios, chiar așa stau lucrurile, cu excepția Fiestei, pentru că în Pamplona n-am fost, dar nici personajul meu nu merge propriu-zis acolo, deci suntem chit.
Deși situațiile comice nu lipsesc și nici nu te bănuiesc de lipsa simțului umorului, în Nu spune asta! atmosfera este ușor dark pe alocuri. De ce sunt construite în această notă povestirile și nu în cheie comică, de exemplu?
Să știi că mai degrabă am simțul umorului atunci când nu scriu, dar chiar și așa sunt câteva momente, zic eu, de un comic reușit în carte, mai ales în dialogurile dintre Sebastian și Ingrid în Luzer Labar, dar și în Kaputt, când pârțul lui Hitler se adresează celui din care a ieșit. Însă bineînțeles că povestirile sunt dark – și aș zice nu doar pe alocuri, pentru că ăsta e filtrul prin care văd eu lumea, filtrul care mi s-a alocat în această existență, „casa“ de care aparțin.
Proze în cheie fantastică, suprarealistă chiar, deși, cum spuneam la început, subiectele sunt cât se poate de reale. În loc de încheiere: ar fi putut să fie și invers: subiecte inventate puse în cheie realistă? Cu alte cuvinte, ce tip de ficțiune preferi?
Cred că într-un fel deja am răspuns la întrebarea asta. Prefer o ficțiune care cu voce tare să susțină că totul e cum nu se poate mai real, în timp ce șoptit să-mi zică exact opusul. Uneori, recunosc, cam asta mi-ar plăcea să cred că este și lumea.
FOTO 1: © Tonatiuh Ambrosetti