„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul O istorie a minciunii de Juan Jacinto Muñoz-Rengel, traducere din limba spaniolă de Mioara Adelina Angheluță, în curs de apariție la Editura Polirom.
— Fragment —
E adevărat că oamenii s-au întrebat dintotdeauna, încă de la apariția politicii, dacă adevărul trebuie sau nu trebuie ascuns de cetățeanul de rând pentru binele acestuia – dacă trebuie păcălit pentru a-l proteja. Este o problemă care s-a pus cu mult înaintea Iluminismului și care i-a frământat pe gânditori încă de pe vremea polisurilor grecești, a Republicii lui Platon și a Politicii lui Aristotel. Având în vedere obiceiurile și deprinderile guvernelor lumii, nu putem spune că, în prezent, chestiunea este rezolvată.
Totuși, pentru a aborda această problemă, trebuie să adoptăm o perspectivă mult mai largă. Dacă, așa cum am văzut, minciuna este un element consubstanțial al oricărei acțiuni omenești, înseamnă că ea face parte din politică într-un mod mult mai profund, și nu doar pentru că a fost considerată întotdeauna un instrument necesar și justificabil pentru activitatea oamenilor de stat, care trebuie să vegheze asupra cetățenilor ingenui. Oprindu-ne o clipă să analizăm primele și cele mai optimiste abordări, vom observa imediat că înșelătoria era ascunsă chiar în definiția clasică: politica este o activitate care face uz de cuvânt și de persuasiune pentru a-i convinge pe ceilalți de ceva ce ne afectează pe toți. Adică este o încercare de a-i înșela pe ceilalți prin intermediul metaforei pentru a-i face să creadă în propriile ficțiuni. Iar atunci când istoria ne-a făcut să nu mai avem încredere în condiția umană, noile abordări, mai pesimiste, machiavelice, nu numai că au încercat mai departe să-i convingă pe ceilalți, ci au aspirat să facă asta cu forța: principele trebuie să se impună prin intermediul puterii, întrucât a face politică înseamnă a te implica în conflictele care apar între oameni, interese și concepții diferite asupra lumii.
Așadar, minciuna se regăsește în egală măsură în cele două abordări posibile ale politicii: cea bazată pe cooperare și cea bazată pe conflict. Prin urmare, singura diferență este dată de felul în care se va impune minciuna, prin retorică sau prin constrângere.
Ambele tendințe existente în politică, atât cea care urmărește consensul, cât și cea care vizează antagonismul specific nouă, au coexistat încă de când am devenit ființe sociale. Chiar și în grupurile de primate fără capacități lingvistice putem observa că există indivizi care, doar datorită priceperii lor de a conduce, îi fac pe ceilalți membri să li se supună, în timp ce alții reușesc să se impună doar prin violență și forță brută. Gândirea mitică și religioasă a ales să domine prin carismă; în societatea patriarhală și în cea feudală, forța este cea care contează; statele au învățat să-și aroge dreptul de a face uz în mod legitim de violență pe un anumit teritoriu. Aceste trei tipuri de relații între conducători și supuși apar întotdeauna, în proporții diferite, în toate epocile istorice și în societățile actuale. (…)
Nu trebuie să înțelegem din aceasta că, doar fiindcă dețin monopolul creării regulilor și al folosirii publice a forței, toate statele ajung în mod obligatoriu totalitariste. Există multe modele posibile de stat și în toate coexistă – într-o măsură mai mare sau mai mică – minciuna și violența.
În societățile cele mai libere, dintre numeroasele forme de dirijare a cetățenilor, guvernele vor da bineînțeles întâietate tehnicilor de manipulare și inducere în eroare, pe când guvernele cele mai despotice vor alege să nu-și explice minciunile, ci să recurgă la constrângere pentru a le impune.
În lumea liberă, guvernele dispun mai mult ca oricând de instrumente de impunere a propriului adevăr fără a recurge la forță. Diversitatea mijloacelor de manipulare pe care le au la îndemână este aproape nelimitată. Toate acestea însă au la bază o primă și necesară premisă: cetățenii să fi acceptat manipularea ca pe un lucru firesc și inevitabil. Complexitatea societăților avansate a ajuns ea însăși să contribuie la proliferarea înșelăciunii, întrucât excesul de informații și hiperrealitatea îi derutează pe indivizi și facilitează apariția unei rețele dense, în care se poate ascunde frauda. E aproape imposibil să descoperi o minciună abil ticluită printre ițele încâlcite ale realității noastre. Ba mai mult, dacă un guvern e prins vreodată cu minciuna, nu se întâmplă absolut nimic.
Statele cu democrație minimală au creat structuri coercitive care îl împiedică pe cetățeanul obișnuit să ia până și cea mai măruntă decizie politică. Majoritatea lor sunt „partidocrații“, o formă pervertită a democrației care constrânge electoratul să „voteze“ mereu aceeași oligarhie partizană. Această oligarhie acaparează de facto puterea, simulând democrația prin alternarea la conducere a principalelor partide politice; cu alte cuvinte cetățeanul nu poate să aleagă decât între A și B, fără ca vreuna dintre variante să merite a fi votată sau să-l mulțumească. De parcă această reducere a dimensiunii politice a poporului nu ar fi de ajuns, în cazul în care guvernul ales nu respectă în totalitate programul electoral – singurul pe care îl poate vota cetățeanul, o dată la patru ani –, tot nu s-ar întâmpla nimic, întrucât mecanismele de control vertical sunt dezactivate. Cum clasa politică își arogă dreptul de a redacta legile, acestea nu vor fi îndreptate niciodată împotriva oligarhului, ci împotriva cetățeanului care critică sistemul. Nu se vor da, de exemplu, legi care să-i condamne pe liderii politici pentru asociere cu puterile economice în folos propriu și împotriva interesului general; în schimb, statul va folosi toate mijloacele coercitive contra acelor cetățeni care, prin acte de nesupunere civilă, vor căuta să expună corupția din sistem. Bineînțeles, într-un regim ca acesta, sistemul este adevărul.
O fi politica arta de a face poporul să creadă minciuni salvatoare în scop benefic, dar în beneficiul cui? Nimeni nu a spus că în beneficiul poporului însuși. În statele cu democrație minimală, „scopul benefic“ al minciunilor nu este altul decât profitul personal al politicienilor.
Diferența dintre aceste fragile democrații neparticipative și a treia posibilitate politică, cea a regimurilor totalitare, este aceea că ultimele folosesc violența asupra întregii societăți într-o manieră generalizată, mult mai sângeroasă. Totodată, spre deosebire de exemplele anterioare, la acest capăt al balanței aproape că lipsește nevoia de a ascunde cine hotărăște de fapt ce este adevărat și ce este fals.
Nu trebuie să uităm însă că mai există un aspect fundamental care definește toate formele de totalitarism și anume faptul că, într-un asemenea regim, nimeni nu-și alege minciunile după bunul său plac.
Statul totalitar impune o singură minciună. Face asta preluând controlul absolut asupra presei și mijloacelor de comunicare, cu scopul de a-și pune amprenta asupra tuturor poveștilor care se făuresc în jurul realității și al evenimentelor din prezent. De asemenea, urmărește îndeaproape literatura, arta, simbolurile, ca mari generatoare de ficțiune ce sunt. O atenție deosebită este acordată rescrierii istoriei. În definitiv, aspirația cea mai înaltă a totalitarismului va fi mereu aceea de a submina libertatea individuală a fiecărui bărbat și a fiecărei femei, distrugând bariera protectoare a minciunilor personale și încercând să le dicteze fanteziile, visurile și ficțiunile.
Nimeni nu ar trebui să ne poată impune o iluzie. Toți avem dreptul de a hotărî ce minciuni să credem.
CARTEA
O îndrăzneață tentativă de a spune adevărul despre minciună, de a merge neobosit pe urmele ei până în cel din urmă loc în care se ascunde sau se arată, cartea urmărește existența acesteia de la prima ei apariție în istorie – care coincide, poate, tocmai cu apariția istoriei înseși – până în prezent, când deține o poziție dominantă în societate. Țelul autorului este acela de a găsi adevăratul sens al minciunii, de a ne arăta cum se poate uza și abuza de ea, de a descoperi legătura sa inextricabilă cu firea omenească.
AUTORUL
Juan Jacinto Muñoz-Rengel (n. 1974, Malaga), doctor în filosofie, este considerat unul dintre cei mai promițători scriitori spanioli ai generației sale, primind peste cincizeci de premii naționale și internaționale. Romanul său El asesino hipocondríaco (2012) a fost tradus până în prezent în șase limbi. Alte lucrări ale sale au mai fost publicate în limbile arabă, engleză, finlandeză, franceză, greacă, italiană, rusă și turcă, în 12 țări.