Una am numit-o. Alta este (sau deja a fost?) The Gathering. Despre cite o sa-mi amintesc pina nu e prea tirziu?
Nu stiu. Uneori imi propun sa fac auditii atente si sistematice, ba chiar sa scriu texte destepte… Niciodata nu reusesc, fiindca muzica asta e precum studiul mitologiei & religiei tibetane: daca nu traiesti acolo (chiar mai putin de 7 ani), nu pricepi mare brinza. Iar minima onestitate trebuie asumata: tinuturile nordice imi plac doar vara; popoarele scandinave sint admirabile, dar sa ma adaptez lor n-as incerca!
Cu toate astea, am deseori momente de rezonanta deplina cu muzica gothic-metal-rock. Ba, sa fiu sincer, m-a cucerit de la primele auditii, cind s-a facut conexiunea intre ce auzeam si ceea ce citisem. Lectura include o mare parte a literaturii romantice germane, pe E.A. Poe, romanele gothice engleze, povestile si poemele epice medievale. Toate erau un bagaj suficient pentru calatoriile la care ma invitau sonoritatile stranii, luxuriante, partial deprimante, infricosatoare pe alocuri, sublime pina la paroxism pe portiuni intregi. Destule exagerau strident dintr-o pornire oarecare, autentica sau jucata. Multe incercau sa transmita ceva; stradania insa nu le era incununata decit de ghimpi si disonante. Evident, cele mai placute perceptii le-au generat solistele vocale, chiar in duet cu vreun partener care, vorba unui amic, grohaia de zor naiba stie ce… Formula de trupa cu voce feminina in prim-plan e destul de veche. Nu amintesc de Janis Joplin, ci numai de Renaissance, formatie celebra la jumatatea anilor ’70, ale carei discuri pot fi ascultate si azi fara plictiseala. Recursul la orchestratiile savante, inspirate de muzica simfonica nu erau inovatii. Niste „grei“ ai genului hard-rock pornesc destule piese cu (si revin periodic la) arpegii de factura clasica – la Deep Purple ma refer…
Ceva s-a schimbat odata cu revarsarea gothica septentrionala din deceniul ultim al secolului XX. Poate perceptia noastra, a europenilor de mijloc si din Sud(-Est); poate nordicii s-au infierbintat sub soarele mediteranean, unde veneau cu parintii in vacanta; poate pulseaza altfel singele meridional combinat cu cel scandinav, rezultatul incuscririi (multimediatizate) ce se petrece de prin anii ’60 incoace… Poate ca este un semn al unitatii spirituale europene, deloc surprinzator pentru cine vede continentul nostru ca o singura familie. Oricum, e reconfortant sa vezi ca trupele finlandeze sint apreciate in Romania, iar cele suedeze in toata lumea. E vorba doar de showbiz?
In cazul Within Temptation asa pare, de la prima ochire. Pornit ca un proiect personal configurat de cuplul Robert Westerholt, chitara – Sharon den Adel, voce, grupul s-a largit ulterior, pe masura ce audienta crestea, la dimensiuni standard: basist, tobosar, clapar, personal auxiliar… Explorari sonore olandezii n-au prea facut; au utilizat in mod placut retetarul dark-gothic-symphonic-rock si se lafaiesc pe trei continente in turnee sold-out, nu de amploarea big-star-urilor, ci la nivelul subcutanat al mainstream-ului. Muzica Within Temptation e pop aproape, in buna masura datorita jocului scenic al vocalistei. Am vazut spectacolul pus pe DVD-ul Black Symphony (2008). Agreabil, impresionant pirotehnic, elegant filmat, suficient de bine sonorizat, absolut impecabil organizat…
Dar lipseste ceva esential: fiorul dark autentic pe care il da tocmai lipsa acestor elemente de recuzita!