La ora aparitiei acestui ultim album si cumva punindu-l in umbra, Cecilia Bartoli era recompensata cu premiul revistei britanice „Gramophone 2008“ la categoria „Recital“. In motivarea premiului, criticii au pus in evidenta rostul cultural al readucerii in actualitate a unei cintarete din secolul al XIX-lea, Maria Malibran, disparuta prematur la virsta de 30 de ani si care i-a inspirat pe Bellini, Rossini si Verdi. Evident, de la Maria Malibran nu s-a pastrat nici o inregistrare si, se scria in „Gramophone“, era nevoie de un solist „cu o personalitate si tehnica exceptionale pentru a sugera ca asculti ceea ce a fost o mezzosoprana devenita icoana. Bartoli a facut-o“.
Intervievata, Bartoli declara ca „raspunsul la aceasta inregistrare, la turneul si expozitia care au insotit-o a fost extrem de pozitiv in intreaga Europa. A fost o mare redescoperire a Mariei Malibran… Am fost capabili sa amintim lumii importanta ei covirsitoare in secolul al XIX-lea. Sint chiar convinsa ca Verdi nu ar fi compus niciodata Traviata daca ea nu i-ar fi aratat pina unde poate merge un cintaret. Repertoriul aalbumuluith a fost o provocare, a demonstrat ca ea chiar nu avea limite ale instrumentului ei. A trebuit sa pornesc de la tessitura joasa de contralto si sa strabat tot drumul pina la infioriturile unei soprane in registrul inalt. A trebuit sa gasesc o noua elasticitate in instrumentul meu, sa-mi extind propriile limite“.
Somnambula lui Bellini, noul proiect al Ceciliei Bartoli, isi are originea in cercetarile anterioare, facute pentru discul Maria. Dupa cum o explica in libretul discului, Bartoli a fost contrariata sa vada ca ambele interprete ale rolului Aminei pe parcursul vietii lui Bellini au fost mezzosoprane. Rolul a fost scris pentru Giuditta Pasta si, la scurta vreme, preluat de Maria Malibran. Revenind in arhive pentru a vedea partitura originala a operei, Cecilia Bartoli a constatat ca dincolo de modificarile uneori substantiale aduse interpretarilor si inregistrarilor pe disc, ceea ce a compus Bellini pentru Pasta se potriveste perfect unei tessituri de mezzosoprana. Bartoli a mai constatat ca in ciuda convingerii generale, nu a existat nici o „versiune Malibran“, versiune adaptata pentru mezzosoprana. Doar evolutia muzicala a timpurilor a facut ca rolul Aminei sa fie interpretat preponderent, daca nu exclusiv, in secolul nostru de soprane care au gasit ocazia in el de a face mari demonstratii de maiestrie vocala.
Pe urmele acestei descoperiri in arhive, Cecilia Bartoli a inregistrat pentru prima data opera in versiunea integrala si in tonalitatea de origine, cu exceptia, ni se spune, a trei numere transpuse in registrul grav. Dupa opinia lui Bartoli si a colegilor ei, editia de fata ar fi istorica din doua puncte de vedere: interpretarea din nou a rolului de catre o mezzosoprana si acompanierea ei de catre o orchestra cintind pe instrumente vechi.
Nu va voi vorbi de placerea pe care mi-a produs-o aceasta versiune, istorica sau nu. Mi se pare cert ca este unul dintre succesele vocale majore ale Ceciliei Bartoli, care are sansa de a-i avea alaturi, in rolul logodnicului ei Elvino, pe Juan Diego Florez si, in cel al contelui Rodolfo, pe Ildebrando D’Arcangelo. Cum este vorba de o punere in scena cu trupa operei din Zurich, o mentiune pentru Liliana Nichiteanu, in rolul Terezei. Orchestra La Scitilla, condusa de Alessandro de Marchi, ii acompaniaza splendid pe solisti.
Exista multe versiuni pe disc ale operei, iar cea a Ceciliei Bartoli se va impune foarte probabil printre cele mai articulate si frumoase, fara a pune in umbra totusi, in ciuda unui sunet discutabil, intilnirea fericita din 1955, de la Scala, dintre Maria Callas si tinarul Leonard Bernstein.