Cartea arata infiorator, avea coperta rupta, iar foile erau pline de pete de cerneala. Atunci am hotarit sa nu mai scriu niciodata pe carti, sa nu fac nici un fel de semne, sa nu indoi, sa nu maninc piine cu dulceata in timp ce citesc sau, si mai rau, sa pling. Am evitat sa imprumut carti care erau deja subliniate – ba chiar le reprosam proprietarilor ca sint barbari. Pina cind am devenit si eu barbara. Nu stiu cum s-a intimplat, care-a fost prima carte care m-a convins ca trebuie sa subliniez din cind in cind cu creionul, sa fac stelute mici sau sa trag linii neindeminatice in dreptul pasajelor pe care le cred importante. Toate codurile astea retraseaza o istorie a lecturii personale – e fascinant sa vezi ce te incinta la 17 ani si ce te uimeste acum. Insemnarile minimale si aproape indescifrabile facute in marginea textului sint cel mai bun jurnal pe care il poti tine (daca notatia zilnica te oboseste). De aceea, un cititor care-ar pune mina pe cartile tale deja insemnate ar intra, fara voia lui, intr-un teritoriu al intimitatii tale literare. Ar vedea care-s personajele pe care le iubesti, care-s replicile pe care nu vrei sa le uiti, care-s ideile de care te agati si care-s cuvintele din care-ti faci lumea.
Enticlopedia de azi a pornit de fapt de la cartea proaspat aparuta a lui Timothy Ryback, Hitler’s Private Library, in care autorul analizeaza mai toate volumele regasite din vasta biblioteca pierduta a Fuhrer-ului (alcatuita mai ales din exemplare facute cadou) si construieste teorii intregi pornind de la insemnarile pe care Hitler le-a facut in marginea paginilor citite. Enticlopedia e convinsa ca cea mai mare onoare care i s-ar putea face ar fi ori decuparea ei din „Supliment“, ori subliniatul, hasuratul, inconjuratul, coloratul. Ar fi ca si cum ar primi o prea faimoasa medalie.