Inspirată a fost alegerea titlului Domnul Zero pentru cea mai recentă punere în scenă de la Teatrul „Mihai Eminescu“ Botoșani.
E o versiune a The Adding Machine/ Mașina de calcul scrisă de Elmer Rice la începutul veacului trecut (traducerea și adaptarea Ioana Alexandra Lionte-Ivan și Vlad Cepoi) care tratează teme la fel de actuale și în prezent, doar că la un alt stadiu.
Istoria în buclă, de fapt mai mult într-o spirală, pe cercuri care reiau dominantele, de parcă umanitatea nu e aptă să învețe din pățaniile trecutului și tot revine în alte forme la ele. Repetitivitatea experiențelor, raporturile omului cu mașinile inteligente, birocrația, goana după bani, productivitatea cu orice preț și bournout-ul, reflectarea lor în relațiile interumane, dezumanizarea, absurdul, rolul afectivității în aceste circumstanțe sunt câteva dintre liniile de fundal detectabile în hermeneutica dramaturgică.
Regia (Vlad Cepoi, care s-a preocupat și de scenografie și ilustrație muzicală) a intervenit printr-un decupaj pe niveluri de sens, într-o dinamică la care contribuie secvențialitatea articulată coerent și vizualitatea scenografic-videografică. Componenta coregrafică a Victoriei Bucun e recognoscibilă prin amprenta creatoare, imprimă ritmuri cu înrâuriri artistice benefice.
Rezolvări ingenioase care favorizează vizualul
Modelarea spațiului scenic e productiv logică în construirea diferitelor universuri în care se află succesiv personajele. Un mic podium în partea din spate le evidențiază prin elevare, prosceniumul lăsând loc evoluțiilor de ansamblu. Compartimentarea e continuată și în plan vertical, prin fâșii din material textil, albe, late care devin, în funcție de intențiile momentului, suprafață de proiecție și paravan ce maschează sau lasă să se ghicească, incitând imaginația privitorilor.
Videografia lui Marian Mina Mihai sugerează (cifre care curg în ploaie, eterismul Câmpiilor Elizee) ori ilustrează (flăcările infernului), și într-un caz, și în altul perfect integrată semantic. Alternanțele mijloacelor de expresivitate consonează cu registrul general, un mix de grav atenuat de Elmer Rice prin includerea tușelor de comic absurd.
Mizanscena a lucrat cu atenție la detalii: Răzvan Amitroaei – Domnul Zero – păstrează tot timpul reflexul tastării, ca o a doua natură, chiar și când nu e în fața computerului; eșafodul se edifică gradat, simbolic, imagistic și prin sunete, anunțând finalul în lumea terestră, sporind tensiunea.
Rezolvări ingenioase care favorizează vizualul reamintesc de eficacitatea propunerilor elaborate cu impact receptiv. Jocul cu prezența fizică și cea ghicită e ales ca soluție de tehnică scenică în secvența în care Domnul Zero explodează în fața Șefului reprezentat de o umbră. Nu e o găselniță formală, e corporalizarea conexiunilor dintre acest angajat ireproșabil și conducătorul său, pentru care nici n-a existat, a fost invizibil vreme de 25 de ani.
Până și îngerii au obosit
Umbrele sunt utile estetic și în raporturile dintre protagonist și micul ansamblu care e cu ochii pe el. Umbra se mărește sau micșorează, depersonalizează păstrând numai conturul, anulează trăsăturile identitare. La fel ca numerele (majoritatea personajelor nu mai poartă nume, devin cifre dintr-o suită uniformizantă), are rost de anonimizare.
„Dialogul“ din închisoare dintre Domnul și Doamna Zero e realizat printr-o dualitate a prezenței vii și a versiunilor filmate anterior, într-o dedublare cu rol constructiv. Răzvan Amitroaei e prezent continuu în scenă în acest personaj care a acumulat frustrare după frustrare, nădăjduind, cu deșertăciune, că loialitatea și corectitudinea îi vor fi recunoscute în cele din urmă. Direcția actoricească e dezvăluită încă de la primele vorbe, constanța personajului definindu-l în călătoria prin contextele scenice. Andreea Moțcu e o năvalnică Doamna Zero, soția uscată pe dinăuntru de rutinele cotidianului casnic, pasiv-agresivă cu un soț de care e veșnic nemulțumită. Alexandra Vicol e o Daisy, luminoasă, plină de energie și de speranță/ Hope (nume pe care-l și primește către epilog, definindu-i misiunea ca om), în contrast cu microuniversul cenușiului tern. Petruț Butuman (Crawley) a găsit nota definitorie a unui caracter teatral ambiguizat intenționat de autor, care-și asumă fapta abominabilă și penitența consecutivă.
Îi sprijină coral Lorena Petronela Chiribuță, Irina Mititelu, Crenola Muncaciu, Silvia Răileanu, Oana Maria Tudoran, Lidia Uja, Florin Aionițoaei, Cezar Amitroaei, Radu Dragoș, Bogdan Muncaciu, Sorin Ciofu, Valentin Popa. Interesant scenic e Îngerul Charles (Ioan Crețescu), generos atât în reprezentarea personajului, contribuția regizorului, îmi imaginez, cât și ca susținere actoricească. Până și îngerii au obosit, au nevoie de reanimare: i se pun două perfuzii, face inhalații, își revine gradual și își înfăptuiește misiunea. Actorul face un crescendo vocal și corporal dozat, nuanțează prin variații, și-a însușit coordonatele de inedit ale personajului și ni-l înfățișează într-o formă care reține atenția.
Trei regizori (Alexandru Vasilache, care e și manager, Vlad Cepoi și Andrei Măjeri), o trupă cu potențial care evoluează în stilistici diverse la rampele celor două săli de împrumut în relocarea de un deceniu cauzată de lucrările de reparare a sediului, au pornit, împreună cu publicul, numărătoarea inversă până la revenirea acasă. Conform estimărilor, inaugurarea sediului restaurat va fi în debutul stagiunii viitoare. Ce bucurie!