Cronică de carte  -  Dana Pîrvan  -  

Călătoria în Est, noul roman publicat în 2021 de Christine Angot, tradus din limba franceză la Po­lirom de către Sînziana Cotoară, revine la drama pe care aceas­ta a trăit-o în adolescență – incestul. Deși mai multe dintre ro­manele sale anterioare abordau același subiect dur, auto­biografic, al abuzurilor sexuale la care a fost supusă de tatăl tău de la treisprezece la douăzeci și opt de ani, în noul roman autoarea aduce laolaltă perspectiva copilei, a adolescentei și a tinerei care a fost victima tatălui său, iar accentul se mută asupra rolului pe care l-au avut tăcerea și lipsa de implicare a celor din jur în adâncirea traumelor femeii care a devenit.

Dacă întreaga sa copilărie a fost marcată de refuzul constant al unei realități insuportabile, provocarea femeii mature este să pu­nă în cuvinte ceea ce ea a negat profund. Și o face într-un stil sobru, cu o claritate care îți dă fiori, violența experienței fiind expusă strat cu strat, ca și conse­cințele ce i-au deformat întreaga existență, în special viața amoroasă de mai târziu.

Romanul se deschide cu retră­irea primei întâlniri cu tatăl inexistent până atunci. În anul în care avea treisprezece ani, în vacanța de vară petrecută alături de mama sa, își cunoaște tatăl într-un hotel din Strasbourg, în estul Franței. Nu-și amintea de el și nu încercase niciodată să-l întâlnească. Dar tatăl ei o „recunoaște“, grație noii legi franceze privind filiația care a permis înlocuirea mențiunii „tată necunoscut“ cu numele tatălui. Nu durează mult până la primul sărut pe gură, urmat de greutatea de a accepta ce i se întâmplă și de o dezamăgire răscolitoare.

Autoarea insistă pe mecanismele psihice defensive ale unei fete care este blocată între nevoia de a avea o relație normală cu tatăl său – care o impresionează prin cultură, încredere și eleganță – și nevoia de a mărturisi ce i se întâmplă. Paginile își câștigă forța prin puterea sa de a reexamina cu sân­ge rece incestul, deschizând multe întrebări de fond. Cum stabilește un atacator controlul asupra victimei? Cum poate o fată tânără să nu spună niciodată „nu“ când nu vrea? Cum să te descurci cu cineva care joacă în fața ta cartea autori­tății sale de profesor la facultate și are o personalitate dominantă? Dar mai ales, cum de e posibilă tăcerea celor din jur care se fac că plouă, când știau prea bine ce i se întâmplă? Mama nu sună la poliție, nu este revoltată. Nici sora vitregă, nici soția tatălui său, nici soțul ei. Nimeni nu intervine. Cum e posibil ca teama de scandal să devină mai puternică decât trau­ma unei tinere? Cum aleg oamenii apropiați să privească în altă parte și să lase agresorii să-și traumatizeze în conti­nuare victimele?

Probabil cea mai izbitoare sce­nă din roman este cea în care Claude, soțul ei, care dormea într-o cameră separată, în timpul unei vizite a tatălui, aude scârțâind patul. Deși știe foarte bine că tatăl a abuzat-o pe fată în trecut, că ea este singură cu tatăl ei și că, probabil, asistă la un nou episod de incest, bărbatul tace și nu intervine, spunându-și că acum are douăzeci de ani și e responsabilă pentru ce face.

Societatea disfuncțională adâncește trauma, îi zguduie femeii definitiv credința în siguranța lumii în care trăiește și o face să se simtă și mai vulnerabilă și tot mai neputincioasă. Cu cât suferința este depozitată mai adânc, cu atât îi crește senzația că propriile sentimente nu sunt importante și existența dis­funcțională rămâne singura realitate la care se vede condamnată.

Pagină cu pagină, cititorului îi sunt împărtășite strategiile de su­praviețuire pe care și le constru­iește o fetiță pentru a continua să meargă la școală, să respire, să aibă prieteni și apoi, mai târziu, să studieze sau să se căsătorească: „Nu i-am spus că m-a sărutat pe gură. Mă gândeam c-a fost o întâmplare, că n-o să se mai repete. Îmi ziceam că am interpretat eu greșit. Mi-am scos din cap treaba asta. Imaginea îmi mai venea în minte uneori. Dar dispărea repede. Nu voiam s-o las să existe. Nu stăteam să mă gândesc la ea. Rămâneam la entuziasmul din primele zile, ca o cântăreață care cân­tă aceeași notă iar și iar. Mă concentram asupra discuțiilor și-a admi­rației față de el. Mi-era greu să citesc din cărțile de gramatică. Îmi zbura gândul. Aveam o sen­zație vagă, difuză, indefinită, neplăcută, în care predomina o îngrijorare cu privire la viitor și la viața mea amoroasă. Mă prefăceam că e o îngrijorare neîntemeiată. Încercam să văd numai părțile bune. Am pus sărutul pe gură între paranteze. L-am considerat un episod izolat care nu merita atenție“.

Greutatea de a pune în cuvinte ce a trăit, ce a gândit, ce a simțit este omniprezentă: „E greu să pui realitatea pe hârtie așa cum este, așa cum a fost, când la momentul respectiv nu o vedeai așa, și s-o faci să pară firească în intrigă, fără ciocniri, fără șocuri, ca și cum ar fi curs de la sine, nici imaginată, nici fragmentată. Reconstituirea. Ar trebui ca perspectivele să poată fi parte din senzația unui lucru care curge. Ceea ce pentru mine nu exista, corpul, percepția, ar trebui cuprins, la fel, aici. Perspectiva se completează, devine mai precisă, se rafinează, evoluează, îți ia o viață-ntreagă“.

Într-un stil sobru, neiertător, Christine Angot a urmărit în acest roman incestul ca izgonire din propria viață, ca distrugerea a relațiilor familiale, a gândirii și a limbajului, lăsându-l pe cititor să coboare într-o lume interioară infernală, în care se amestecă ne­siguranța, barierele mentale, speranța, negarea, supravegherea continuă a oricărei miș­cări, teama de ce va urma, incertitudinea interpretărilor, minciuna, denaturarea adevărului, prefăcătoria ca atitudine generală, ca automatism, nevoia de a se convinge pe ea însăși, nevoia de coerență și de perspectivă, argumentele forțate, relativizarea gravității, complacerea în logica agresorului, îndurarea imaginilor, tăcerea, căutarea cuvintelor, înăbușirea angoasei și a sen­­zației unei vieți ratate, acceptarea neputinței, rușinea, alungarea gândului de a se sinucide, resemnarea, oboseala, tristețea, insomnia, problemele cu mâncarea și obsesia propriului corp, adevărul ca necesitate fizică și psihică, dar și spe­ranța în ciuda tuturor nedreptăților.

Christine Angot, Călătoria în Est, traducere din limba franceză și note de Sînziana Cotoară, Editura Polirom, Biblioteca Polirom, Iași, 2023