Unul dintre episoadele mele preferate din serialul M*A*S*H (hélas, les souvenirs) este cel în care micul Radar O’Reilly încearcă să pară mai mult decât este, evident pentru o fată, astfel încât, lipsit de alte idei, când ea spunea ceva ce îl depășea, îi răspundea emfatic: „Aaah, Bach!“. Așa percep și mulți dintre noi arta: stabilită în canoane sfinte, niște moaște care trebuie adorate, eventual fără să înțelegem ce se vrea a spune. E îndeajuns că s-a dispus că arta e legată de frumos și că lumea acceptă că frumosul se oprește undeva la, nu știu, impresionism poate? „Aaah, Bach!“
Ei bine, nu e chiar așa, fetișismele de acest fel dăunează grav sănătății unei societăți. Și cu toate astea, aici dovedim că suntem în România. Trebuie înțeles un lucru simplu, până la urmă: arta nu e o vacă sfântă căreia să ne închinăm și să refuzăm să ne apropiem de ea. Dimpotrivă, contactul cu ea este mai mult decât necesar pentru a înțelege, pentru a fi mai deschiși, pentru a ne schimba.
Contactul cu arta
Dar ce fel de contact, aceasta e întrebarea? Nu fizic, ar fi răspunsul de bun simț. Însă nu trebuie să uităm că, din păcate, bunul simț se manifestă în imediata proximitate a noastră uneori cu aceeași osârdie cu care asistăm la manifestarea directă și fizică Sfântului Duh.
Bineînțeles, ce este arta este o altă problemă. E o zonă în care murdăria se împletește cu pretențiile de spiritualitate, unde talentul se ciocnește de marketingul agresiv, iar kitschul se vinde la prețuri exorbitante. Impostorii se plimbă nestingheriți printre geniile autentice, iar criticii de artă jonglează cu termeni pompoși pentru a justifica absurditatea unor creații îndoielnice.
Dar nici o clipă nu trebuie să uităm că arta a servit ca mijloc de expresie, comunicare și reflecție asupra lumii și asupra noastră. Și asta începând de la picturile rupestre, ca să o parafrazez pe Paula Fredriksen, pe când oamenii nu erau oameni, și până în contemporaneitatea imediată. Arta a apărut ca o necesitate umană din epoca de piatră. Și atunci a început lunga poveste de dragoste dintre om și artă, un contact continuu ce ține până astăzi.
Artă full-contact
Luna aceasta are loc la Iași un eveniment care promite că poate fi de bun augur: Luna Sculpturilor Români (19 februarie – 19 martie). Ar fi sute de sculpturi, realizate de peste o sută de autori, cu invitați din 15 orașe. Dincolo de cele expuse stradal, numărul mare din declarație include și lucrările ce se află în 24 de expoziții personale și colective.
Conform declarațiilor oficiale, „evenimentul, conectat la Ziua Națională Constantin Brâncuși, se numește Luna Sculptorilor Români și se adresează atât iubitorilor de artă, cât și celor care apreciază ca orașul Iași să confirme titlul de Capitală a culturii“. Deocamdată nici această a doua ediție nu reușește însă. Și aceasta din mai multe motive.
Cel mai important poate părea cel al artei full-contact, eveniment mediatic cu câteva persoane care s-au oripilat la vederea vedeniei create de Costin Ioniță, Hidra, și care, dincolo de un noian de cruci, au și hotărât că este vorba despre Satana, totul culminând cu o doamnă de vârstă ce ar trebui să fie respectabilă care atacă la propriu statuia. Bine, că o fi o înscenare (așa cum se prea poate și cum cam pare), că nu, e o altă problemă – și aici recomand articolul lui George Onofrei din prezentul număr.
Problemele sunt însă multiple. Dacă trecem peste scenariul (foarte probabil) unei înscenări a incidentului cu pricina – deși există și posibilitatea ca din întâmplare, desigur, să se fi aflat acolo echipa de filmare, căci le-a pus Dumnezeu mâna în cap să le ofere o asemenea pleașcă –, vorbim și de alte lucruri. Măcar la această ediție s-a îndurat primăria ieșeană de a pus plăcuțe cu numele autorului și al lucrării. Aproape la toate. E un progres față de anul trecut, când situația stătea invers.
Ar fi frumos
Ar fi frumos dacă primăria s-ar gândi să pună și niște context, o explicațiune, dom’le, pentru cetățean, să se poată înțelege ce și cum s-a vrut a spune. Astfel, s-ar putea face corelații cu poziționarea lucrării, locul care a fost ales pentru ea și tot așa. De altfel, așa se face adesea prin lumea asta, când nu este vorba de monumente de for public. De altfel, și busturile plantate mai nou prin oraș au o serie de informații, cum e cazul, spre exemplu, celui reprezentându-l pe Ion C. Brătianu (cu infamanta excepție a bustului lui Octavian Goga, plasat în Copou).
Ar fi frumos dacă pe partea de comunicare publicul ar fi informat despre ce se întâmplă de către oficiali, din nou de către primăria bahluiană, alături de Ateneul Tătărași, alături de Uniunea Artiștilor Plastici, dincolo de canalele media private. Pentru mulți dintre ieșeni, apariția sculpturilor a fost o surpriză și, într-un oraș ca al nostru, unde schimbarea este molcomă (mai puțin când vorbim de apariția blocurilor ca ciupercile după ploaie), a și provocat perplexitate. „Ce e asta?” „Când a apărut dihania asta aici?” Sunt reacții pe care le-am auzit nu doar din partea categoriilor de populație care sunt mai retrase, ci și de la persoane care tranzitează cotidian centrul.
Ar fi frumos dacă li s-ar oferi ieșenilor mai mult de atât, o hartă a sculpturilor ce valorează laolaltă mai bine de un milion de euro. Ceea ce îmi amintește de harta frumoasă făcută de arhitectul Tiberiu Teodor-Stanciu a Iașului clasic, de altfel – o dovadă că se poate.
Ar fi frumos, încă o dată, dacă s-ar prezenta public conceptul curatorial – asta, desigur, dacă există unul. Dacă nu există, nu-i așa că ar fi frumos să apară o viziune asupra întregului demers? Întrebare retorică, desigur.
Banalități despre importanța artei
În general, se consideră că arta contează pe mai multe niveluri: individual, social, cultural, economic și interior. Pe rând.
La nivelul individului, ea oferă un spațiu pentru a exprima creativitatea și a te lega de ceilalți la mai profund.
La nivel social, reflectă valorile și preocupările societății în care te afli. Poate fi un instrument de schimbare socială, subliniind nedreptățile și promovând toleranța și înțelegerea, punând degetul pe rănile lumii.
La nivel cultural, arta este un instrument care contribuie la definirea identității culturale a unei națiuni sau regiuni. O cultură care nu se schimbă este una arheologică. Ba chiar și acolo putem observa schimbări în timp, pe măsură ce se acumulează cunoaștere. Astfel, și perspectiva ni se schimbă, cum ni se schimbă și valorile.
Cât despre nivelul economic, este tot mai evident cât de importantă este ceea ce azi se numește industrie creativă la nivel de economie globală, cum poate genera (și generează) mari venituri.
Ei, aici apare nivelul interior: în sine, interiorizarea artei poate fi o problemă pentru mulți. Cum arătam cu exemplul de mai sus, al Hidrei, aici adesea ne lovim de un „Nu”, de refuz, de acuzație, de mânie chiar în spirit proletar. Dacă nu te blochezi în propriul univers, dacă nu îți închizi sufletul și mintea, arta contemporană te poate duce în zone ale tale pe care poate nici nu le bănuiai. Și să nu uităm că, la vremea sa, fiecare bucățică de artă a fost contemporană.
O oglindă ca o lentilă
Iar arta contemporană românească tocmai asta face. Mai mult, duce România în lume. Nici nu mai amintesc de nume precum Geta Brăescu, Mircea Cantor sau Dan Perjovschi dintr-o pleiadă de artiști recunoscuți pe plan internațional.
Arta românească, asemenea oricărei alteia, este o colecție eclectică de experimente, care pot părea unora kitsch sau bizare. Unii o numesc diversitate, alții o numesc haos. Oricum ar fi, arta contemporană românească e o oglindă a societății noastre confuze, o societate care își tot redefinește identitatea. Ceea ce arată o societate vie. Or numai morții și muribunzii refuză viața. De la satire politice la opere care abordează probleme sociale sensibile, arta poate influența opinia publică și poate contribui la dezvoltarea societății.
În fine, dintr-un anume punct de vedere nici nu contează dacă incidentul pomenit a fost înscenat sau nu. Pentru că în spatele reacțiilor, fie ele și incitate, stă o mentalitate. Una care mie mi-a adus aminte de clipa în care regimul comunist, în încercarea de a șterge cultura națională anterioară, a vrut să dărâme Coloana Infinitului (Coloana Recunoștinței Fără Sfârșit) a lui Brâncuși pentru a fi dată la topit. Chiar, dacă trăia în epocă și vedea cum la Târgu Jiu Brâncuși ridica așa ceva, care ar fi fost reacția doamnei care s-a produs față de sculptura aflată acum la Iași?
Din păcate, gestul vandal nu este singular în ultima vreme – mă refer strict în spațiul mioritic. În 2020, o sculptură a lui Ion Barbu a fost vandalizată în Parcul Cișmigiu din București. Pentru că de ce nu. Iar cu doi ani mai înainte, pictura Ciobănașul de Nicolae Grigorescu a fost vandalizată la Muzeul Național de Artă al României.
Iași ca oraș-galerie deschisă
Deci unde rezidă problema? La artist, la creație, la instituții, la receptare? Biata Hidră nu are nici o vină. Sunt sigur că dacă doamna cu pricina s-ar fi plimbat pe Lăpușneanu ar fi mângâiat pisica de bronz de la Muzeul Unirii. Dar dacă și-ar fi ridicat ochii către balconul de vizavi și ar fi văzut pe marginea lui o pisică albastră cu aripi, ar fi stuchit „Ptiu, dracul!”. Fără să știe că amândouă sunt făcute de același artist, Felix Aftene. Fără să știe că și pisica de bronz a avut aripi, până când cineva i le-a tăiat pe timp de noapte.
Artistul Costin Ioniță și-a făcut foarte bine treaba, o metaforă politică de o satiră necruțătoare. Nu ai cum să nu admiri ce a realizat. Și o satiră care nu doar că „rezistă timpului“, cum prea des se spune, ci care se dovedește mai actuală ca niciodată, atât la nivel local, cât și la nivel național, unde Marea Hidră pare să nu știe dacă să își contopească sau capetele.
Însă nu se poate spune același lucru despre instituțiile organizatoare, care au considerat că dacă iei niște lucrări și le trântești ici și colo înseamnă că au reușit organizarea unui eveniment important – care poate și trebuie să fie important. Ideea de Iași ca oraș-galerie deschisă este foarte bună, foarte frumoasă. Păcat de punerea în aplicare.
Nu înseamnă că trebuie să blestem
Legat de receptare din partea publicului, aici este un subiect în sine. Ca să pornim de la vechiul adagiu, frumusețea se află în ochiul privitorului. Am tot spus că nici eu nu achiesez cu toate lucrările pe care am reușit să le văd – și asta pentru că, în lipsa unui context, unele nu îmi spun nimic, altele mi se par nereușite. Și e normal ca fiecare dintre noi să funcționeze în acest fel.
Dar dacă nu îmi place ceva nu înseamnă că trebuie să blestem, să distrug. Nu înseamnă ură. Înseamnă posibilitatea de a critica, da. Dar nu violență. Dacă nu îmi plac lalelele, asta nu înseamnă că mă reped în piața de flori să le calc pe toate în picioare, eventual să și împart niște palme – cam cum a făcut o altă doamnă, care declara că a venit special să vadă dacă există și să își facă cruce. Nicidecum. Înseamnă că îmi văd mai departe de drumul meu. Frumusețea mea este a mea.
Arta a apărut din epoca de piatră. Unii insistă să rămână acolo.