Nu-mi puteam inchipui bucurie mai mare decit sa n-am nimic de facut cu ghilotina dedlainurilor deasupra capului, decit sa citesc o carte in tihna, din pura placere sau sa ma plimb fara scop cind si pe unde am chef.
Sa ies din starea de amorteala, de robot spornic, gol pe dinauntru, sa-mi vin in fire cu toate infiorarile, exaltarile penibile, ba chiar cu spaimele prostesti, numai sa simt ceva, sa fiu vie. Noroc ca n-a durat mult, noroc ca m-am dezmortit repede.
Recunosc, nu-i prea greu sa te plesneasca emotia drept ca un snop de sageti la Venetia. Acolo am ajuns cu un grup de prieteni saptamina trecuta, cu trebi oarecum stiintifice, care, odata incheiate, ne-au dat si ragaz de preumblare. O mai vazusem pe Serenissima de citeva ori, dar niciodata in noiembrie, in ceturi si udata de ploaie, parca parasita, cu o oboseala in ziduri, prin canale, piete si curti. Pina in clipa cind S. a spus ca ar fi grozav sa ajungem la muzeul Fortuny. Brusc mi-a sarit inima-n piept si mi-am adus aminte de Venetia de acum 10 ani, cu alti prieteni alaturi, cind am refacut pas cu pas doua trasee: al lui Marcel in cautarea Albertinei si al lui Corto pe urmele marilor arcane. Parca prin minune, ziua de noiembrie s-a inseninat si, dupa-amiaza, vreme de doua ore, am pornit singura, aproape zburind, prin Venetia mea, la Arsenal, prin doua curti si doua strazi secrete, peste podul Rialto, pina in fata la Palazzo Fortuny, cu plexul explodat de emotie, cu miinile reci ca gheata, cu pieptul sfisiat de tristete si fericire.
Asa am scris acum 10 ani despre iubirea lui Marcel pentru Albertine in cartea cu amazoane la care tot pritocesc. Fiindca Albertine, „fata in floare”, face parte din „micul trib salbatic” care navaleste pe plaja din Balbec cu feminitatea ei ciudata, lunecoasa si-l azvirle pe firavul Marcel in cea mai nesigura, dar si mai promitatoare dintre starile indragostirii: intre speranta si disperare, in indoiala, aminare, asteptare. Insa care-i legatura lor cu Fortuny si cu Venetia? Pentru proustologi lucrurile-s mai mult decit clare, cita vreme s-au scris studii intregi despre leitmotivul Fortuny in A la recherche du temps perdu. Pentru Marcel, Venetia e Albertine drapata in faldurile albastre, aurii sau roz, de-un fast aproape morbid, ale rochiilor somptuoase comandate la Mariano Fortuny, marele artist al modei de la inceputul veacului XX. Asa a simtit Marcel ca Albertine, imbracata intr-un vesmint Fortuny, fie el si un halat de casa, poate deveni „umbra ispititoare a acestei invizibile Venetii”, „o primavara decantata, redusa la esenta”. Spre acea Venetie ar vrea sa plece spre a o regasi de fapt, pe adolescenta, frageda, Albertine din trecut, acum usor fanata, corpolenta, greoaie. Dar va ajunge acolo abia dupa moartea ei.
Numai ca acea Venetie i se descopera altfel, nu ca tarim al tineretii frematatoare, ci inconjurat de apele negre ale Styxului, ca o agonie, ca o moarte: „Dintr-odata decorul se schimba; nu mai fu amintirea unor vechi impresii, ci o veche dorinta, de curind trezita inca de rochia albastra si aurie creata de Fortuny, care intinse in fata mea o alta primavara, o primavara deloc infrunzita, ci, dintr-odata, dimpotriva, despuiata de copacii si de florile ei…” E Venetia interioara, invizibila, a fiecaruia din noi, starea de nedescris care ne invaluie in falduri unduioase, ca o uriasa esarfa Fortuny, amestec magic de rasarit si amurg, dorinta frematatoare si repaus indiferent, dragoste si moarte, amintire si uitare, intr-o dupa-amiaza insorita de noiembrie.