Acesta nu este un text de recenzare critică a celei de-a IV-a ediții a evenimentului cultural Luna Sculptorilor Români (LSR), care se desfășoară zilele acestea la Iași, ci este mai curând o poziționare din perspectiva unei critici instituționale care ar presupune o denunțare nudă a unui derapaj moral în formă continuată.
Cu ocazia derulării LSR în spațiul public și imobiliar capturat, nu doar simbolic, prin intermediul Primăriei Municipiului Iași (PMI), primarul comunității ieșene și-a pus în operă planul de confiscare și deturnare a infrastructurii culturale care ar fi trebuit să devină un Centru Internațional de Artă Contemporană (CIAC) în spațiul fostei Băi Turcești din vecinătatea Mitropoliei.
După respingerea solicitării comunității artiștilor contemporani și a organizațiilor non-guvernamentale locale (care au ca obiect de activitate producerea și derularea unor evenimente de artă contemporană și care au contribuit consultativ la atragerea de fonduri europene pentru refuncționalizarea Băii Turcești într-un CIAC) de a susține înființarea unei instituții publice de artă contemporană, edilul-șef a propus preluarea spațiului destinat CIAC de către Ateneul Național din Iași, iar această instituție a PMI a organizat deja cu aplomb primul eveniment de artă în Baia Turcească.
Acum, în ceea ce privește LSR, s-ar putea spune că un astfel de eveniment își are locul său în spațiul cultural local, striat de viziuni și practici diferite, își are sensul lui de conectare istorică și recuperare a atmosferei unor epoci, își are publicul său care și-a dezvoltat o sensibilitate recurentă în raport cu un anumit gen de valorizare a plasticității, tehnicalității și tematizării vernaculare. Însă atunci când interferează comunicațional și teritorial cu practici și discursuri specifice înțelesului legitim al artei contemporane, pretinsul statut profesional al evenimentului ajunge să fie discreditat, iar, prin recul, organizatorii ajung să fie suspectați de oportunism și, într-o oarecare măsură, de diletantism.
Pentru unii, confuzia axiologică și ambiguitatea stilistică nu pot ajuta distincției dintre ceea ce au întâlnit ca artă și ceea ce nu au învățat încă de la artă. Forme de artă evident tradițională (însă, în cele mai multe cazuri, tradiționalistă), realizate în ordine temporală „în zilele noastre”, ajung să fie etalate în mod eronat ca forme de artă contemporană, substituind într-un mod disonant criteriul stilistic (legitimat de istoria teoriei artei) cu un criteriu temporal (pretinzând acceptabilitatea evidenței imediate).
Însă, istoria teoriei artei distinge cu claritate între caracteristicile artei tradiționale – recunoscută ca fiind reprezentațională, reproductivă, contemplativă, conservatoare, hedonistă, admirativă, reverentă și chiar submisivă, iar uneori, în mod paradoxal, deopotrivă de exclusivistă și populistă –, și calitățile artei contemporane – care este, mai curând, investigativă, interogativă, critică, experimentală, avangardistă, participativă, relațională, inovativă, transformațională, seductivă, angajată social sau politic, integrativă, convivială.
Arta contemporană reflectă asupra unor istorii mai puțin cunoscute
În impredictibilitatea și indeterminarea sa, arta contemporană creează noi spații de gândire ori se angajează în evidențierea injustiției sistemice. Cu un discurs care implică atât reflecția asupra modului de organizare și de manifestare a sferei publice în actualitatea sa, cât și utilizarea dintr-o perspectivă semnificativă a unor noi medii și tehnologii (intermediale sau transmediale), multe lucrări de artă contemporană reflectă asupra unor istorii mai puțin cunoscute şi asupra unor geografii umane mai puțin înțelese.
O specificitate critică a artei contemporane o constituie subversivitatea deliberativă față de formele autoritariste și discreționare de putere. Este exact ceea ce lipsește din complezență evenimentului LSR IV, care și-a arogat statutul simbolic de oficiant al transmiterii viziunii culturaliste a personei primarului, prin internalizarea vocației de instrumentalizare politică a artei pe care şi-a asumat-o instituția de propagandă spirituală a PMI, Ateneul Național din Iași.
Firește, aici este vorba despre o dublă complicitate reciproc compensatorie. Pe de o parte, primarul municipiului Iași avea o nevoie intimă de legitimare a imaginii sale publice de promotor al „valorilor tradiționale românești“, cu o conștiință încărcată de retorici izolaționist naționaliste, revizionist monarhiste, imperios datinizate și ritualist religificate. Iar pe de altă parte, organizatorii LSR aveau nevoie de susținere politică directă și prietenoasă pentru a atrage cât mai multe resurse bugetare, logistice și mediatice.
Spuneam într-un alt context că am asistat la un memorabil moment marcant la Iași. Am denunțat ca fiind o remarcă cleptocratică afirmația făcută de primarul Iașului în ședința CL de predare oficială a fostei Băi Turcești în administrarea Ateneului Național din Iași prin care avertiza comunitatea locală că a decis să „preia pe cont propriu proiectul CIAC și să îl transforme radical într-un punct de atracție pentru ieșeni și pentru cei care ne vizitează”.
Într-o altă luare de cuvânt publică, edilul-șef a anunțat marcarea teritoriului într-o ceremonie burlescă de înmormântare a Centrului Internațional de Artă Contemporană, menționând vizitarea unui Muzeu de Artă Contemporană, pe care mulți îl presimt a fi o nouă (non)instituție de propagandă retro-culturală, o nouă gură de foc pentru propagarea populismelor confortabile.
Prin acest anunț s-a reiterat, cu mai multă claritate, privatizarea subită a infrastructurii culturale și a spațiului public prin convertirea taxelor cetățenilor în interesele „valorice“ de partid care, în varianta sa locală, manifestă una dintre cele mai ultra-retrograde și neo-conservatoare orientări politice din țară.
Spațiu de participare, nu neapărat de contemplare
Modalitatea de operare a „privatizării în interes public” a presupus strecurarea profundă a unei „mâini invizibile“ în bugetul local, deversarea resurselor publice în conturile voluminoase ale prestigioasei subinstituții de propagandă a ideologiei de partid, marcarea teritoriului orașului cu declarații vizuale falo-metafizice, hiper-mediatizarea mimetică a ceea ce au putut ei înțelege din „arta contemporană“ și care a reușit doar să defuleze un retrograd salon stradal al refuzaților.
Pentru cei care mai au încă simțul realității, nu a avut cum să nu scape consemnată confuzia inacceptabilă între conceptualism și simbolism, între arta contemporană și arta paseistă promovată cu mândrie de primarul municipiului de pe poziția unui „mecena“ pe banii altora, care nu doar persistă în misiunea sa (pretins spirituală) de culturaformare a orașului, dar care își și triangulează disprețul suveran față de tot ceea ce este diferit de ceea ce crede cu înverșunare și superioritate, preferând să sfideze alte moduri de a înțelege cultura și să muzeifice potențialul critic al artei contemporane.
Centrul Internațional de Artă Contemporană (CIAC) Iași ar fi trebuit să fie un spațiu de proiecte de arte vizuale și performative introdus în circuitul cultural urban de Municipalitatea Iași prin reconversia monumentului arhitectural Baia Turcească transformată/ închisă acum într-un spațiu nostalgic de agățare a artei plastice care se visează în muzee și colecții.
În contrast, programul CIAC-BT ar fi avut o puternică dimensiune educațională, participativă și conectivă, facilitând informarea unui mod deschis de a relaționa cultura locală cu spațiul de gândire și de acțiune internațională. Dimensiunea educațională ar fi presupus și dezvoltarea unor proiecte de cercetare artistică și curatorială, dimensiunea participativă ar fi mediat implicarea unei diversități de publicuri în dezvoltarea receptării culturii contemporane prin discuții și dezbateri, iar dimensiunea conectivă ar fi contribuit la crearea unui context de producție prin intermediul dezvoltării unor relații de afinitate cu instituții și agenți culturali din diferite zone ale lumii.
CIAC-BT Iași a fost un proiect curatorial-artistic gândit colaborativ de un colectiv de autori din spațiul cultural local pentru a funcționa ca o nouă instituție publică, respectiv ca un spațiu de proiecte, nu de colecții, ca un spațiu de acțiuni, nu de posesiuni, ca un spațiu de participare, nu neapărat de contemplare, ca un spațiu al gândirii, cercetării și expunerii publice, nu ca un spațiu al divertismentului și consumului privat de experiențe. Acum, pe mormântul CIAC s-au ridicat sculpturi care celebrează moartea artei contemporane.
Cătălin Gheorghe este profesor de artă contemporană și curator