Iesi din camera, din casa, din bloc, urci in masina sa pleci o perioada, sa uiti infernul fiecarei zile; sigur se rupe ceva la prima intersectie, motorul se blocheaza, cauciucurile se sparg, un descreierat se izbeste de tine si te impinge dincolo de zidul exasperarii.
Puteti completa alte si alte asemenea spatii, deloc goale, ci de-a binelea pline cu amar…
Nu stiu daca muzica lui Johan Edlund, editata sub numele Tiamat, este destinata de autorul ei sa compenseze momente din acestea schitate in primul paragraf. Mie, personal, imi pica perfect in astfel de clipe. Poate fiindca n-am trecut des prin situatii asemanatoare. (N-am nici automobil propriu!) Am constatat fenomenul echilibrarii psihice la mai mult de doi ascultatori avizati ai muzicii rock. Mi-amintesc o imprejurare, cu un amic aflat in faza crunta a existentei. S-a oprit intr-o seara la mine, cum se oprise si pe la alti prieteni, intr-un fel de ritual ce intentiona sa fie despartirea definitiva de viata. Nu-i cunosteam intentiile, ci numai necazurile. Am desfacut o sticla de vin si-am schimbat discurile, atent sa vad reactia muzicii pe chipul incruntat si negru. Nimic din ce stiam ca-i place nu i-a descretit fruntea. Ma durea sa-l aud spunind ca daca l-as cresta cu o lama de cutit, in indiferent ce loc, nu i-ar tisni singele, ci smoala din suflet. Rock, blues, jazz, simfonica – nici un gen muzical nu-i subtia catranul. Pina cind, invingindu-mi propriile temeri, am pus discul pe care l-am considerat de la prima auditie o capodopera: Wildhoney.
In toamna lui 1994, cind a iesit albumul, raceala ce-o contractasem construind (spre disperarea vecinilor turnatori si-a fostilor colegi ajunsi activisti) propria-mi „vila”, evoluase deja la stadiul discopatiei lombare acute. Ma consolam cu frectii babesti, vodca si blues, iar cind durerile devenau insuportabile, mi se injecta diclofenac sau alt adjuvant. Degeaba. Pentru alinare, am schimbat fondul muzical. Rockul numit de specialisti dark-gothic-symphonic parea ca da rezultate. Iar Tiamat, cu Wildhoney, chiar ma vindeca temporar. Nu exagerez deloc. Muzica are ceva ce-o scoate din subgenul in care o impinge mecanismul showbiz. Linia melodica susura precum a unui hit pop, solourile de chitara stralucesc precum arpegiile lui Segovia, pasajele de percutie sint bine structurate, basul umple spatiul sonor cum putine altele reusesc, interludiile natural captate din lumea reala transpun ascultatorul in lumi siderale, abstracte. Edlund isi utilizeaza glasul in registrul grav, asa-numita zona intunecata, de jos. Paradoxal insa, vibratia coardelor sale vocale n-are nimic strident sau iritant. Textul aproape ca nu conteaza. Vocea umana e doar un instrument, la fel ca, uneori, in teatrul lui Andrei Serban. E o stiinta a pupitrului de mixare? E o intuitie a compozitorului? E instinctul aranjorului de partituri? E, pur si simplu, arta!
Am ascultat Wildhoney de cine stie cite ori. Nu pentru ca am trecut prin momente neplacute, ci dintr-o necesitate pe care n-o mai explic. Am ascultat la fel de mult A Deeper Kind of Slumber, cu sonoritati ca noroiul electrizat de pe fundul cuvelor transformatoarelor de putere. Si ascult zilnic, de prin iunie incoace, Amanethes (Nuclear Blast, 2008). Ce se intimpla cu mine? Poveste de nepoveste…