Un descântec nou se rostește de-a lungul a mai bine de șapte sute de pagini, odată cu cel mai nou roman al Simonei Antonescu, Chiajna din Casa Mușatinilor. Vraja sa se compune din chemarea vânzătorului de sugiuc, din mieunatul pisoilor găsiți de Chiajna pruncă, din umbrele nemișcate ale hanurilor în care iscoade nevăzute purtau mereu cu ele vești care aveau să schimbe întotdeauna destinul celor de pe tron.
Simona Antonescu țese istoria vieții Doamnei Chiajna, îi construiește, în fapt, o catedrală nepieritoare cu un acoperiș măreț, sub care cea mai importantă figură feminină din Evul Mediu românesc își va ocroti copiii și Valahia. Chiajna, călăuzită de cartea Il Principe, purtând duios în inimă copilăria protejată de cele două doici și de Doamna Elena și având în sânge vitejia bunicului său, Ștefan cel Mare, redevine, în prezent, un personaj care cucerește alte teritorii, pe cele ale imaginației, pe cele ale unor zori care îi deschid din nou calea către nemurire. În zeci și zeci de feluri, o descoperim pe Chiajna pentru prima oară, plină de forță și plină de farmec, plină de stăpânirea și candoarea care se găsesc uneori, paradoxal, în cele mai tari suflete.
Moștenirea unor gânduri și gesturi care onorează femininul
Într-un roman-capodoperă, în Chiajna din Casa Mușatinilor, descoperim vrăjiți poveștile de iubire care se curmă înainte de a începe, grozăvia unor vremuri în care moștenitorii tronului erau otrăviți, iar luptele se găseau mai mereu la porțile cetății. Suntem purtați, prin cuvinte șoptite și arhaisme iscusit brodate în istoria pe care o avem din nou înainte-ne, prin fața unor personaje precum Lăcustă grădinarul care-și întâmpina durerea „ca pe o ibovnică năzuroasă și rea, a cărei sălbăticie farmecă și supune cu atât mai mult bărbații“ și care știa secretul pentru a face vopseaua albastră de Voroneț sau negustoreasa Marula și iscoada Anghel, aceasta dintâi fiind cea care „nu avea să schimbe niciodată libertatea cu nimic, nici cu dragostea, nici cu o viață ușoară la adăpostul unui bărbat“, ferindu-se astfel de „jertfirea tuturor lucrurilor dragi pentru ea: nu avea să mai vadă niciodată Damascul, Veneția, cetățile Andaluziei“.
Ficțiunea istorică pe care o semnează Simona Antonescu poartă de data aceasta, poate mai mult ca niciodată, moștenirea unor gânduri și gesturi care onorează femininul, ridicându-i tăria deasupra veacurilor, aducând laolaltă în negustorese, în druștele aproape fermecate care însoțeau mireasa, în domnițele care mergeau la altar cu simțul datoriei în loc de cel al iubirii, în Chiajna cea dârză care lasă în urmă copilăria apărând coroana Mușatinilor, abandonând pentru totdeauna „o fetiță încruntată purtând bouri brodați cu fir de aur pe bonetă, părăsită lângă un bestiar cu anluminuri“. Se va gândi doar, la răstimpuri, cum „cheia fericirii ei de astăzi se afla la fetița aceea“, fără a mai vedea însă lumea prin ochii celei care cunoscuse până atunci doar liniștea și siguranța copilăriei.
Fiecare nouă zi o va căli, fiecare nouă pagină va recupera istoria unor ani din care autoarea extrage, prin miezul provocărilor, din greul unor ani cumpliți, o frumusețe care venea din onoare, o frumusețe care venea din datorie, o forță care era stavilă în calea dușmanilor, așa cum Chiajna va gândi din primii ani de după desprinderea de copilărie: „Atunci când toți ceilalți se simt în siguranță în preajma ta nu este semn bun, ceva ai făcut greșit, căci jumătate dintre cei care te înconjoară trebuie să fie trădători, măcar cu gândul, dacă nu cu fapta încă. Spre păianjeni te îndrepți cu hotărâre de cum îi vezi, nu aștepți ca ei să înceapă a fojgăi pe la marginile pânzelor lor. Spre trădători te îndrepți cu hotărâre mai înainte ca ei să treacă de la gând la faptă“.
Domnița Chiajna Mușatina a Moldovei devine Chiajna Basarab Mușatina, soția lui Mircea-Vodă și Doamna Valahiei și va purta, încă de atunci, o armură doar de ea știută, până când va ajunge să se arunce în luptă, ani mai târziu, după moartea lui Mircea-Vodă, printre oșteni, cu părul despletit, câștigând bătălii în numele celor pe care trebuia să îi ocrotească în continuare.
Conversații în taină și dialoguri savuroase
Fiecare frază care ne-o arată pe Chiajna netemătoare ne-o dezvăluie mai apoi pe Chiajna cea care ar fi făcut totul pentru a-și proteja pruncii, cea care veghea, ca nimeni alta, asupra odoarelor pe care le ținea departe chiar și de atingerea doicilor atunci când erau mici: „În loc de somn, își lăsa capul pe spate până când atingea spătarul înalt, își petrecea de câteva ori peste încheietură capătul feșei cu care erau legate pelincile fetei, ca să fie sigură că nimeni nu i-o va lua din brațe, închidea ochii și căuta o cale de scăpare din tot ce va avea de pătimit fiica ei: viitorii ei frați care vor culege toată dragostea și atenția tatălui lor și a întregii lumi, căsătoria cu un necunoscut de vârsta tatălui ei, spaima pentru viața ei și a viitorilor ei copii, lupta necontenită, mai mult ca sigur un surghiun, apoi moartea soțului ei și pribegia până la sfârșitul vieții“.
Simona Antonescu reușește să țină această balanță într-un echilibru perfect, să construiască astfel și să reînvie un personaj memorabil, o figură feminină complexă și autentică în mijlocul unor pagini care aduc istoria acelor ani la viață prin conversații în taină, prin dialoguri savuroase și sclipiri de priviri subînțelese, prin tot ceea ce ficțiunea istorică are mai bun de oferit, cu precădere atunci când autorul care o strunește are îndemânarea Simonei Antonescu.
Nimic nu e cumplit în personalitatea Chiajnăi, căci cumplitul care ne pare azi era atunci firescul unor ani teribili. Și teribilul este aici, din nou, aruncat în mrejele povestitorului iscusit care știe că poate vorbi despre uciderea unui om în același fragment în care amintește de duioșia unei clipe din copilărie: „Gâtul cocoșilor trosnea, dar al ienicerilor de strajă nu avea de ce să trosnească, pentru că ea ar fi crestat numai puțin, cât să reteze vena de sub piele. Nu putea fi greu. Atunci când gândul ei neadormit ajungea în mijlocul iatacului lui Soliman, se oprea. Chiajna se descoperea acolo, desculță și tăcută, cu cuțitul în mână, privindu-i în lumina lunii somnul liniștit, ascultându-i respirația. Amâna sfârșitul ca să guste cât mai mult din clipa aceasta minunată în care ea avea puterea deplină, iar el se afla în mâinile ei. Pe când era copilă și doica bătrână îi făcea câte un cozonăcel rotund într-o crăticioară mică, ea obișnuia să-l privească și să-și închipuie mai întâi, îndelung, cum îl va rupe cu mâinile și îl va mânca, dublând astfel bucuria, trăind-o o dată în imaginație și o dată în realitate“. Se transformă, sub privirile noastre, Chiajna copilă, Chiajna mireasă, Chiajna devenită mamă și, mai apoi, Doamna Chiajna care apără tronul Valahiei și care nu se teme să ia sabia în mână:
„Un scutier îi prindea pintenii la cizme, un altul îi strângea chimirul cu arme la brâu, cel de-al treilea aștepta să-i vină rândul, cu cămașa de zale în mâini. Pe măsură ce ei isprăveau, Dobrei i se părea că mama ei dispare ușor ca un fum, înlocuită de o străină în armură de oștean care părea mai înaltă, mai stăpânitoare, ca și cum aceasta fusese de fapt dintotdeauna ființa cea adevărată, silită să-și ducă viața învăluită în fumul acela care fusese mama sa“.
Ghicește în copiii ei destinul fiecăruia, știe că are în ea închisă o forță și mai mare, captivă pentru a nu se pierde cu totul, dovedind din nou și din nou o stăpânire de sine uriașă pe care Simona Antonescu i-o construiește cu migală și atenție, cu forță și pătrundere.
O zărim și noi, cititori supuși și credincioși, de-a lungul anilor, prin ochii celor care, iscoade sau nu, negustorese ascunse sau nu, o privesc și ne povestesc mai departe istoria așa cum nu s-a mai povestit. Chiajna din Casa Mușatinilor conduce, din nou, cu mână sigură și cucerește, ca prin vis, meleagurile pe care nu le-a abandonat niciodată.
Simona Antonescu, Chiajna din Casa Mușatinilor, Colecția Fiction LTD, Editura Polirom, Iași, 2024
Un comentariu
Minunată recenzie, binemeritată de o CARTE mare, la propriu și la figurat!