„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Labirintul rătăciților. Occidentul și adversarii săi de Amin Maalouf, traducere din limba franceză de Dan Petrescu, în curs de apariție la Editura Polirom.
— Fragment —
Așadar pornind de pe coastele coreene fusese lansată ultima tentativă de invadare. Și chiar dacă spaima pricinuită de flota inamică data de o jumătate de mileniu, ea nu dispăruse din aducerile aminte. E drept că, privind o hartă, Coreea este singurul teritoriu mai aproape de Arhipelag – cel mult douăzeci și șapte de mile marine în partea cea mai strâmtă, adică cincizeci de kilometri. Unii conducători nu șovăiau să compare peninsula vecină cu „un pumnal îndreptat către inima Japoniei“.
Metafora era însoțită de o analiză strategică elaborată: un pumnal nu e periculos prin el însuși, ci devine așa când mânerul e ținut de o mână ostilă; în acest caz precis, cea a Chinei sau a Rusiei. În ochii reformatorilor din era Meiji, cea mai bună protecție împotriva unui asemenea risc ar fi fost să vadă ivindu-se o Coree modernizată după modelul Japoniei și care ar considera-o pe aceasta mentorul și aliatul ei natural.
Este de altfel ceea ce și începuse să se producă. Și mai fascinați decât restul planetei de miracolul ce era pe cale să se petreacă la câteva mile de coastele lor, coreenii își puseseră la punct foarte repede propria deschidere. Suveranul lor, Gojong, care era cam de aceeași vârstă cu Mutsuhito, trimisese grabnic către arhipelagul vecin emisari însărcinați să studieze ceea ce se făcea acolo și să-l sfătuiască în privința drumului de urmat. Era gata să scoată propriu-i regat din izolare, să înnoade relații cu țările străine și să adopte anumite reforme – subliniind și el că trebuiau conciliate tehnicile Occidentului cu spiritul Orientului.
Pe termen lung, Coreea avea să izbutească admirabil s-o facă. Dar în imediat, tânărul ei monarh, al cărui anturaj era prea puțin favorabil schimbării și care se temea să-l nemulțumească pe „protectorul“ său tradițional, împăratul Chinei, a pierdut încet-încet controlul situației.
În decembrie 1884, a avut loc o încercare de lovitură de Stat, pusă la cale de niște activiști radicali fascinați de modelul japonez. Palatul regal a fost ocupat, Gojong a fost sechestrat pentru trei zile, înainte de a fi eliberat de trupele chineze. Insurecția a fost atunci înăbușită și mai mulți conducători ai ei au fost executați. Dar cel mai influent dintre ei, Kim Ok-gyun, șeful Gaehwadang, „Partidul Luminilor“, a reușit să părăsească țara și s-a refugiat în Japonia.
Personajul respectiv, care exercita un mare ascendent asupra tinerilor săi compatrioți, avea să se pomenească, fără să vrea, în centrul unui episod la fel de tragic pe cât de rocambolesc, și care va avea consecințe mult dincolo de țara-i natală.
În martie 1894, pe când se afla de nouă ani în Arhipelag, fiind ocupat cu organizarea opoziției față de regimul coreean, s-a lăsat convins să se ducă în China la invitația unui înalt demnitar care dorea să stea de vorbă cu el. Majoritatea prietenilor lui l-a sfătuit să nu se ducă, însă exilatul a socotit că nu trebuia să ignore o atare inițiativă, care se putea revela determinantă pentru viitorul țării sale.
La câteva ore după sosirea sa la Shanghai, a fost ucis în hotel cu trei focuri de pistol de către unul din tovarășii săi de drum, pe nume Hong Jong-ou. Acesta se infiltrase în anturajul lui cu câteva luni mai devreme, cu intenția fermă de a-l elimina. Cum opozantul era mereu protejat în Japonia de către amfitrionii săi, viitoru-i ucigaș plănuise să-l atragă în afara Arhipelagului și probabil tot el îl convinsese să se ducă la Shanghai.
Hong a lăsat puține urme în Istorie în afară de acest asasinat. Cu toate astea, s-ar fi putut să rămână neuitat din motive mult mai bune. În orice caz, așa au crezut cei care îl cunoscuseră în Franța, unde trăise doi ani și jumătate înainte de a se duce să comită nelegiuirea.
Sosise la Paris în decembrie 1890, înzestrat cu mai multe scrisori de recomandare, și acolo își făcuse prieteni. Pictorul Félix Régamey, un iubitor al Asiei și al artelor ei, îl luase sub aripa lui și-l găzduise o vreme la el acasă; îl dusese la Collège de France ca să i-l prezinte lui Ernest Renan, apoi îi găsise o slujbă la muzeul Guimet tocmai inaugurat și care avea nevoie de ajutor ca să-și arhiveze colecțiile de manuscrise coreene și japoneze.
În colaborare cu J.-H. Rosny, doi frați scriitori extrem de renumiți în epocă și care semnau cu unul și același pseudonim, Hong a tradus un text literar coreean care a fost publicat sub titlul de Primăvară parfumată. Un altul, intitulat Pădurea uscată reînflorită, a fost editat după plecarea lui. Alte publicații aveau să urmeze, îndeosebi un manual de divinație intitulat Ghid pentru a face propice steaua ce păzește pe fiecare om și pentru a cunoaște destinele anului. Viitorul asasin începea de fiecare dată citind atent manuscrisul original, apoi îi explica frază cu frază conținutul unuia dintre Rosny, care-l reda într-o franceză curată. Munca aceasta comună avea ca obiectiv să facă descoperită și apreciată cultura coreeană de către un public care nu o cunoștea.
Într-un articol publicat puțin după crima din Shanghai, cei doi frați și-au manifestat uimirea și incredulitatea: „Prea ne-a fost prieten, prea tare am fost interesați de reușita operei sale ca să nu facem o anchetă aprofundată asupra motivelor care l-au împins la crimă… Facă-se să fie nevinovat! Facă-se măcar să-și găsească vreo scuză într-un caz de legitimă apărare sau de exaltare patriotică!“
Ei au povestit că prietenul lor le vorbise câteodată despre viitoarea sa victimă. Împărtășea, după câte spunea, aspirațiile moderniste ale lui Kim Ok-gyun, căci militaseră împreună în sânul aceluiași partid, însă îl descria ca pe un om încăpățânat și violent. Opozantul i-ar fi spus într-o zi: „Dacă vreodată îți schimbi convingerile, te omor cu mâna mea!“ Hong îi mai reproșa că se „vânduse“ japonezilor, care erau, în ochii viitorului asasin, la fel de primejdioși pentru patria sa ca și chinezii ori rușii.
Drept urmare, atunci când un emisar al guvernului coreean venise să-l întâlnească la Paris ca să-i ceară, în numele regelui Gojong, să se ducă în Japonia ca să-l elimine pe disident, el acceptase cu entuziasm, pare-se, făgăduind să-și consacre din acel moment toată energia acestei sarcini. Și se ținuse de cuvânt.
A doua zi după asasinat, Hong a fost prins de poliția Concesiunii Internaționale din Shanghai și remis autorităților chineze care au ordonat, sub pretext că ucigașul și victima erau amândoi resortisanți coreeni, să fie trimiși împreună în țara lor de origine, ceea ce însemna că rămășițele victimei aveau să fie însoțite de ucigaș până la comanditarul crimei!
Oroarea situației nu s-a vădit decât atunci când vaporul a ajuns la destinație, iar ucigașul a fost întâmpinat acolo ca un erou, în timp ce cadavrul opozantului era sfârtecat pe loc și bucățile-i trimise în cele patru zări ale țării, ca toate provinciile să afle de pedeapsa suferită de „trădător“. Manifestații turbulente au fost organizate cu acel prilej împotriva japonezilor.
Două luni mai târziu, un corp expediționar venit din Arhipelag debarca în Coreea, unde se găseau deja trupele chineze. Primul război sino-japonez tocmai izbucnise; a fost declarat formal la 1 august 1894.
CARTEA
Un război devastator s-a declanșat de curând în inima Europei, readucând la viață traumele cele mai dureroase ale trecutului; se proferează constant amenințări cu un cataclism nuclear, deși le credeam înlăturate definitiv; există o încleștare între Occident, pe de o parte, și China și Rusia, pe de altă parte… E limpede că se produce o schimbare profundă, care deja ne afectează modul de viață și care pune sub semnul întrebării însăși temelia civilizației noastre. Toți suntem conștienți de asta, dar încă nu a examinat nimeni această criză cu luciditatea pe care o merită. Cum am ajuns aici? Amin Maalouf caută, în cartea de față, originile acestei noi înfruntări între Occident și adversarii săi, retrasând parcursul a patru mari națiuni. În ansamblu, volumul este o amplă frescă istorică ce înfățișează clar mizele conflictelor actuale, motivațiile protagoniștilor și straniile paradoxuri ale epocii noastre. Cum spunea Faulkner, citat în deschiderea cărții: „Trecutul nu moare niciodată. Nici măcar nu a trecut“.
AUTORUL
Amin MAALOUF (n. 1949, Beirut) este unul dintre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani. Creștin melchit după mamă, protestant după tată, vorbind curent araba, franceza și engleza, a crescut într-un mediu cultivat, unde scrisul reprezenta, sub diverse forme, o preocupare de familie. Istoric prin formație, interesat de politică, s-a afirmat ca ziarist la cotidianul libanez
„An-Nahar“ în anii ’70. A debutat ca scriitor în 1983, cu eseul istoric Cruciadele văzute de arabi. I-au urmat curând romanele Leon Africanul (1986), Samarkand (1988), pentru care i s-a decernat Prix des Maisons de la Presse, Grădinile luminii (1991), Primul secol după Béatrice (1992), Stânca lui Tanios (1993), distins în același an cu prestigiosul Prix Goncourt, Scările Levantului (1996), Periplul lui Baldassare (2000), pentru care i-a fost acordat Premiul Jacques Audiberti d’Antibes, și Dezorientații (2012). La Editura Polirom au apărut, unele în mai multe ediții, volumele: Periplul lui Baldassare, Stânca lui Tanios, Primul secol după Béatrice, Grădinile luminii, Leon Africanul, Scările Levantului, Samarkand, Naufragiul civilizațiilor, Identități ucigașe, Cruciadele văzute de arabi și Frații noștri neașteptați.