Pasionat discofil, Samir Golescu imi semnala ca descoperise in arhivele muzicale ale universitatii americane o inregistrare inedita a unui concert din 30 aprilie 1950. Enescu aparea in dubla ipostaza, de solist si dirijor, in partea intii interpretind la vioara Concertul op. 77 de Brahms, iar in a doua dirijind Simfonia a 2-a. O descoperire „semnificativa”, imi spunea cu exagerata modestie pianistul roman, pastrata pe discuri radio, discuri acetat. Concertul de vioara de Brahms, interpretat de orchestra Conservatorului american era dirijat de John Kuypers care, potrivit lui Samir Golescu, „a fost, intre anii 1947 si 1950, directorul departamentului muzical al Universitatii Illinois. El, se pare, a stat la radacina colaborarii repetate dintre Enescu si facultatea din Illinois. Enescu a locuit in doua rinduri, timp de o luna, in zona urbana a Champaign, oferind lectii instrumentistilor, studentilor conservatorului, dirijind concerte, facind muzica de camera”.
Intr-o discutie cu pianistul roman i-am cerut atunci sa-si spuna opinia despre calitatile stilistice ale concertului in interpretarea lui Enescu: „Ma gindesc in primul rind la un tempo, o miscare mult mai rapida in partea intii a concertului decit se obisnuieste astazi, chiar de la prima intrare a viorii, Enescu nu pare sa numere si sa divida cu exactitate sunetele quintoletelor brahmsiene si isi face intrarea printr-un elan nemasurat, fara sa tina cont de granitele barelor de masura. Un punct realmente emotionant in interpretarea lui Enescu este dezvoltarea partii intii a concertului, dezvoltare pe care Enescu o concepe cu un sentiment al formei si al urgentei avansarii formei extraordinare. Astazi ne vine greu sa gasim o interpretare similara chiar daca, desigur, virtuozi onesti care sa ofere versiuni ascultabile si mai mult decit decente ale concertului sint puzderie. Felul in care Enescu aborda concertul de Brahms, ca si cel de Beethoven, exprima experienta sa de simfonist si de dirijor de orchestra. Acest lucru mi se pare exemplar la Enescu, faptul ca la el muzicianul covirsea intotdeauna violonistul. Enescu avea placerea de a cinta la vioara un pasaj in pianissimo atunci cind stia ca in orchestra se cinta ceva mai important decit ceea ce cinta in momentul respectiv solistul. De multe ori violonistii nu au aceasta modestie muzicala, aceasta probitate camerala, de a se pune in umbra atunci cind este cazul. Enescu o face intr-o maniera magnifica. Ma gindesc, de pilda, la repriza partii lente, in care oboiul intoneaza din nou tema principala a miscarii si Enescu invaluie tema oboiului cu o figuratie subtila, cintata intr-un pianissimo exemplar”.
In interviul cu Samir Golescu, acesta imi spunea despre Simfonia a 2-a de Brahms ca ea demonstreaza „preponderenta pe care Enescu o arata acelor partituri de factura predominant lirica, precum sublimul Andante din Quintetul cu clarinet, cel care ii evoca lui Enescu intinderile nesfirsite ale pustei ungare. In interpretarea primei miscari a simfoniei, Enescu repeta expozitia, lucru neobisnuit pentru acea perioada. Este ca si cum i-ar fi venit greu sa se desparta de prima expunere a temelor. In general, pe parcursul simfoniei se face vadita vraja personalitatii enesciene, capabila sa extraga o sonoritate individualizata dintr-o orchestra de studenti americani, probabil cu putine repetitii. Caracteristice acestei abordari interpretative enesciene sint caldura sonoritatii, calitatea cantabila a legato-ului, in traditia austro-germana a idealului de sonoritate simfonic, cu, poate, un plus de limpiditate latina in desemnarea reperelor structurii”. O multime de argumente pentru a astepta si astazi restaurarea si editarea pe discul compact a concertului inedit de Enescu.