Elemente de atractivitate anunțau șanse promițătoare de succes pentru cea mai recentă creație a lui Silviu Purcărete la Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ Iași. Un text inedit pentru România, scris de Thomas Middleton în secolul al XVII-lea – Women beware Women, a căpătat în traducerea preferată de regizor, titlul O tragedie veninoasă.
Middleton a fost colaborator al lui Shakespeare, anumite inflexiuni temporale (structura compozițională, teatrul în teatru, construcția personajelor etc.) fiind ușor detectabile. Canavaua socială reînvie o Florență decadentă, stăpânită de vicii și desfrâu, în care valoarea morală e pervertită de pofte de înavuțire și de avans rapid în ierarhiile comunității, în care trupul însuși devine monedă de schimb, e comodificat. Deși ne separă 400 de ani de momentul istoric al timpului teatral, ca spectator ai mereu senzația de corespondențe cu lumea noastră. Politica și biserica își dau mâna pentru controlul vieții publice. Dragostea pură e maculată de prădători a căror putere e nemăsurată. Lipsa de scrupule ajunge virtute.
Un alt garant al reușitei îl reprezintă echipa lui Purcărete. Artistul preferă colective pe care le cunoaște, cu care rezonează, de la care știe la ce să se aștepte ca atmosferă creatoare. Crede în trupe stabile, sudate. La Iași a lucrat în șase rânduri, numele lui Vasile Șirli și l-a asociat pe afiș de peste 50 de ori, cu Dragoș Buhagiar conlucrează de vreo 14 ani. Priceperea acestuia de-a lucra cu scenografii monumentale s-a manifestat și acum în plenitudinea ei.
Un cadru implicit în care firul narativ se deapănă
Coloane uriașe cu capiteluri – o posibilă evocare a Coloanei Justiției din Piața Santa Trinita, amplasate în centrul scenei citează plastic-arhitectural orașul, dar simbolul traversează și în concret. Așezat pe turnantă, câmpul acesta de columne dinamizează, schimbă locații, dă impresia de călătorie în spațiu. Ascunde și dezvăluie elemente de mobilier și oameni, raportate la statura acestora materializează, prin proporționalitate, grandiosul.
Obiecte de epocă citează vremurile acțiunii teatrale, trasează un cadru implicit în care firul narativ se deapănă. Costumele completează portretele de personaj, atrag prin inventivitatea cu care sunt realizate, atenția la detalii care plac ochiului, „vorbesc“ despre cei care le poartă la rampă. Căci în teatru, și haina scenică îl face pe om.
Un picior sprijinit prostetic (Ada Lupu – Livia), un scaun cu rotile (Dumitru Năstrușnicu – Cardinalul), măștile de grimă ale tuturor, un personaj mut, îmbrăcat în halat alb (Haruna Condurache), care controlează și pune în mișcare lucrurile printr-un fluier, paturile de spital, corul de homunculuși (de asemenea în halate albe) trimit în gând la o lume dezabilitată de ignorarea normei etice. O lume în vrie, care are nevoie de dragoste (sentiment înscris în codul genetic uman), dar o calcă în picioare, preferând desfrâul, amorul pe recompense.
Lucrul pe straturi de sens
În scenariul lui Middleton, iubirile se intersectează contondent sufletește. Relațiile femei-bărbați sunt patronate de ispite, aranjamente și intrigi, iar rezultatele sunt încurcături, suferințe, fericiri scurte, parțiale. Sursa dramaturgică amorsează iubiri de tot soiul, de la firești, la imposibile – căsătorii prin răpirea soției/ fuga consimțită a celor doi soți, mariaje aranjate, carnalitate clandestină (adulterul, dragostea din interes material, ca modalitate de parvenire socială), amorul maladiv-incestuos (între rude apropiate) etc.
E în retorica regizorală a lui Silviu Purcărete lucrul pe straturi de sens, o regie de reinterpretare a textului dramatic, de instalare a lui în metafore vizuale care răsfață retina și stimulează hermeneutica. Scena rulează imagini care te provoacă la decriptări. Ca spectator, îți place ce vezi, râzi, dar există în fiecare secvență un subtext la a cărui înțelegere brodezi în receptare. Jocul de șah dintre Livia și Mama devine un comentariu-anticipare a seducerii Biancăi de către Duce. Deznodământul provoacă intuiția cultivată.
O calitate importantă a lui Silviu Purcărete e știința de-a lucra cu actorul, cu distribuții numeroase (27 aici), în care individualitățile și ansamblul funcționează în balans. Echilibrată în componentele de gen (feminină și masculină, Diana Chirilă e un personaj ambiguizat prin costumul care maschează genul biologic) și potențial creativ, altitudinea interpretării e evidentă.
Umorul e cea mai eficientă cale de-a semnala o problemă
Petronela Grigorescu, Ada Lupu, Mălina Lazăr, Diana Roman – ale cărei calități vocale sunt evidențiate de contribuția imaginativ inspirată a lui Vasile Șirli la crearea spectacolului –, Răzvan Conțu, Călin Chirilă, Doru Aftanasiu, Ionuț Cornilă, Cosmin Maxim, Horia Veriveș, Andrei Sava decupează performativ caracterele asumate, sprijiniți de ansamblul care animă scena (Andreea Boboc, Radu Ghilaș, Robert Agape, Alexandra Azoiței, Anamaria Rusu, Mara Bărbărie, Iustin Căuneac, Ionuț Cozma, Luca Gumeni, George Gușuleac, Valentin Mocanu, Eduard Pîslariu, Marian Stavarachi).
Purcărete amorsează chimiile artistice, echipa funcționează armonios estetic, găsește rosturi scenice inedite în rama regizorală – traducerea și adaptarea sunt tot ale lui Silviu Purcărete –, care le valorizează în acest cadru general de colonie atinsă de boală. În dezvoltarea narativă, O tragedie veninoasă include și momente comice, publicul râde, umorul e adesea cea mai eficientă cale de-a semnala o problemă în strădania de-a determina corectarea.
Într-o comunitate insalubră în rărunchii ei morali, unica soluție de rezolvare e radicală. Mama, singura pentru care sanitatea mai contează, recurge la un omor în masă, mitraliind actanții acestui univers cangrenat atât de adânc, încât nu se mai poate reforma decât prin eradicare.
Finalul e ironic, cutremurător, nici armele automate nu pot distruge sursa răului. Piesa asta care a fost scrisă ieri vorbește atât de bine despre azi.