Antrenat sa fie eficient si sa profite de fiecare clipa, nu mai sta sa se uite la peisaj, sa admire tencuiala cazuta artistic de pe casele din Bolivia, nici saracia din Bolivia (in comparatie cu eleganta hotelului unde locuieste), nici culoarea arsa a desertului, nici macar picioarele lungi ale Kurylenkai. (Ma intreb daca stie unde se afla in fiecare moment.) Sau, cind sade, Bond are ochii girofar si inregistreaza miscarile generalului bolivian care e pe punctul sa bata palma cu un occidental veros, dar in acelasi timp scaneaza zona stiind cu zece minute inainte cu ce barca o va lua din nou la goana si cine exact il va urmari.
Numai ca Bond nu da impresia ca e panicat de trecerea timpului, desi nu-mi amintesc sa-l fi vazut aruncindu-si ochii pe frumosul lui ceas (da, stiu, ceasul ala e pus cu un scop la mina lui, asa cum si ochelarii au un scop, si masinile cu marca la vedere etcetera etcetera).
Nu m-a innebunit deloc filmul. Nu mi s-a parut nici macar original, d’apai memorabil, si, daca „si-a propus decit” sa ma distreze, atunci sa afle ca m-a plictisit de la jumatate incolo. (Poate de asta s-a si oprit proiectia la jumatate, in cadrul avanpremierei bucurestene.) Casino Royale era mult mai stralucitor, mai spectaculos si mai sexy, chiar daca fusese filmat in mai putine locatii. Dar macar acolo Bond era cit de cit uman, adica – printre altele – avea timp.
Cind mai era timp
Am vazut in sfirsit Miss Potter, care imi scapase. Nu ca ar fi rupt din soare, nici vorba, dar mi-a dat asa o senzatie placuta… In aceasta biografie a scriitoarei de carti pentru copii Beatrix Potter, cu Renee Zellweger si Ewan McGregor in rolurile principale, pentru ca actiunea e plasata la inceputul secolului trecut, personajele au timp, frate! Miss Potter flirteaza cu Norman Warne mult timp, cu bona in spate, pina cind amindoi isi declara sentimentele, si cind o fac, declaratia e mascata elegant de umbrela interesului profesional. Intregul lung proces al apropierii are o cochetarie pe cit de desueta, pe atit de adorabila. Iar dupa ce Warne moare inaintea nuntii si Miss Potter cumpara o ferma si se trage la tara, cunoaste – dupa ce termina de plins – un alt domn. Acesta isi face din cind in cind si apoi tot mai des de lucru pe la ferma ei, ca si cum ar veni cu treaba. Filmul se termina cu happy-end subinteles. Pentru ca nu mai era timp pentru o a doua idila desfasurata cu incetinitorul, apare doar un insert la final in care ni se spune ca, pina la urma, Miss Potter a sfirsit prin a se marita cu acel domn – opt (8) ani mai tirziu. Asta mi se pare nemaipomenit! Noi, azi, facem imaginare teste-grila cu oamenii noi pe care-i cunoastem si, dupa doua raspunsuri/reactii gresite, pac, nu ne mai pierdem vremea. Nu pot sa nu-mi aduc aminte (desi am tot spus-o) de secventa din Dincolo de nori, filmul lui Antonioni & Wenders, in care serpasii se opresc la un moment dat si nu dau semne sa se miste din loc, desi occidentalii ii dau zor sa ajunga mai repede in virful muntelui. „Asteptam sa ne ajunga sufletele din urma”, explica unul dintre ei, dar numai cind e intrebat. O fi ceva adevar la mijloc. Cu ani in urma, cind timpul incepuse sa se micsoreze vertiginos, un preot a avertizat un prieten ca, daca se mai grabeste, o sa-si piarda sufletul. Pai, judecind dupa crosul din ultima vreme, acel prieten ar trebui sa stea si sa-si astepte sufletul vreo cinci ani.
Quantum of Solace: Partea lui de consolare, 2008.
Regia: Marc Forster. Cu: Daniel Craig, Olga Kurylenko, Judi Dench
Miss Potter, 2006.
Regia: Chris Noonan. Cu: Renee Zellweger, Ewan McGregor, Emily Watson
Dincolo de nori, 1995.
Regia: Michelangelo Antonioni & Wim Wenders. Cu: Fanny Ardant, John Malkovich, Sophie Marceau