Titlul rusesc al acestui mic roman este SOGLIADATAI (in transcriere transliterala), pronuntat fonetic „Saglia-dat-ai”(1), cu accent pe penultima silaba. Este un vechi termen militar care inseamna „spion” sau „observator”, niciunul dintre acestea neavind o flexibilitate asa de extinsa ca a cuvintului rusesc. Dupa ce am cochetat cu „emisar” si „gladiator”, am renuntat sa mai incerc sa armonizez sunete si sensuri, si m-am multumit potrivind cuvintul „eye” la finalul lungii urmariri. Sub acel titlu povestea si-a croit placuta cale de-a lungul a trei episoade in „Playboy”, in primele luni ale lui 1965.
Am compus textul original in 1930, in Berlin – unde impreuna cu sotia am inchiriat doua camere de la o familie germana, pe linistita Luitpoldstrasse –, iar la sfirsitul acelui an a aparut in revista emigrantilor rusi, „SOVREMENIIA ZAPISKI”, din Paris. Oamenii din carte sint personajele preferate din tineretea mea literara: expatriati rusi care traiesc la Berlin, Paris sau Londra. De fapt, desigur, ar fi putut prea bine sa fi fost norvegieni la Napoli sau ambracieni in Ambridge: am fost mereu indiferent la problemele sociale, doar folosind acel material care se intimpla sa fie aproape, asa cum un mesean volubil schiteaza un colt de strada pe fata de masa sau aranjeaza o farimitura si doua masline in forma unei scheme, intre meniu si solnita. Un rezultat amuzant al acestei indiferente fata de viata comunitatii si de intruziunile istoriei este faptul ca grupul social intimplator prins in focusul artistic capata un fals aer de stabilitate; e luat de bun pentru un anumit timp si un anumit loc, de catre scriitorul emigrant si cititorii sai emigranti. Ivan Ivanovici si Lev Osipovich ai anului 1930 au fost de mult inlocuiti de catre cititorii ne-rusi, care sint incurcati si iritati astazi trebuind sa isi imagineze o societate despre care nu stiu nimic; si nu ma deranjeaza sa repet iar si iar ca gramezi de pagini au fost rupte din trecut de distrugatorii libertatii, inca de cind propaganda sovietica, acum aproape jumatate de secol, a indus in eroare opinia straina, spre a ignora sau denigra importanta emigratiei ruse (care inca isi asteapta cronicarul).
Timpul in care se petrece povestea este 1924-1925. Razboiul civil din Rusia se terminase de vreo patru ani. Lenin tocmai murise, dar tirania sa continua sa infloreasca. Douazeci de marci germane abia daca fac cinci dolari. Expatriatii din Berlinul cartii variaza de la saraci, la oameni de afaceri de succes. Exemple ale celor din urma sint Kasmarin, sotul cosmaresc al Matildei (care evident ca a scapat din Rusia prin calea de sud, via Constantinopol), si tatal Evgheniei si-al Vaniei, un domn in virsta (care conduce judicios filiala din Londra a unei firme germane si intretine o dansatoare). Kasmarin este, probabil, ceea ce englezii numesc „clasa de mijloc”, dar cele doua tinere doamne de pe Strada Peacock nr. 5 apartin cu siguranta nobilimii ruse, cu sau fara titlu, ceea ce nu le scuteste insa de a avea gusturi literare filistine. Sotul cu fata grasa al Evgheniei, al carui nume suna mai degraba comic in zilele noastre, lucreaza intr-o banca din Berlin. Colonelul Muhin, un ingimfat josnic, a luptat in 1919 sub Denikin, iar in 1920 sub Wrangel, vorbeste patru limbi, afiseaza un aer calm, cultivat, si probabil se va descurca foarte bine in slujba calduta spre care il indruma viitorul sau socru. Bunul Roman Bogdanovici este un baltic imbibat mai degraba de cultura germana, decit de cea rusa.
Excentricul evreu Weinstock, pacifista doctorita Marianna Nikolaevna si insusi naratorul lipsit de clasa sint reprezentanti ai multi-fatetatei inteligentia ruse. Aceste ponturi ar trebui sa usureze putin situatia, pentru acel tip de cititor care (ca si mine) e reticent cu romanele in care este vorba despre personaje fantomatice, in medii nefamiliare, cum ar fi traducerile din maghiara sau din chineza.
Asa cum bine se stie (ca sa folosesc o faimoasa expresie ruseasca), cartile mele nu sint numai inzestrate cu o totala lipsa a semnificatiei sociale, dar sint si rezistente la mituri: freudienii se agita avizi in jurul lor, abordindu-le cu oviducte insetate, se opresc, pufnesc din nas si se retrag scirbiti. Un psiholog serios, pe de alta parte, ar putea distinge prin cristalogramele mele ce au sclipirile ploii(2) o lume a disolutiei sufletului, in care bietul Smurov exista doar in masura in care el se reflecta in alte minti, care la rindul lor sint plasate in acelasi ciudat, spectaculos impas ca si el. Structura povestii o imita pe cea a unei fictiuni politiste, dar de fapt autorul se dezice de orice intentie de a pacali, intriga, prosti sau chiar de a amagi cititorul. De fapt, doar acel cititor care se prinde dintr-o data va obtine o adevarata satisfactie din Ochiul. E putin probabil ca pina si celui mai credul cititor al acestei povesti care face cu ochiul sa ii ia mult timp pentru a intelege cine e Smurov. Am testat cu o englezoaica batrina, doua absolvente de facultate, un antrenor de hochei pe gheata, un doctor si cu copilul de doisprezece ani al unui vecin. Copilul a fost cel mai rapid, vecinul cel mai incet.
Tema Ochiului este indeletnicirea cu o investigatie care il conduce pe protagonist printr-un iad de oglinzi si se termina prin contopirea imaginilor. Nu stiu daca placerea intensa pe care am simtit-o acum treizeci si cinci de ani, potrivind intr-un anumit misterios model diferitele faze ale cautarii naratorului, va fi impartasita de cititorii moderni, dar, in orice caz, accentul nu este pe mister, ci pe model. A da de urma lui Smurov ramine, cred, un sport excelent in ciuda trecerii timpului si a cartilor, si a deplasarii de la mirajul unei limbi catre oaza alteia. Subiectul nu va fi reductibil in mintea cititorului – daca am citit corect aceasta minte – la o ingrozitor de dureroasa poveste de dragoste, in care o inima chinuita nu este numai dispretuita, dar si umilita, pedepsita. Fortele imaginatiei, care pe termen lung sint fortele binelui, ramin neclintite de partea lui Smurov, iar tocmai amaraciunea iubirii chinuite se dovedeste a fi la fel de imbatatoare si invioratoare cum ar fi cea mai extatica rasplata a sa.
Montreux, 19 aprilie 1965
1 In engleza, transcrierea este „Sugly-dart-eye” – se remarca faptul ca ultima silaba este chiar cuvintul englezesc „eye”, adica „ochi”. (nota traducatorului)
2 „Rain-sparkling crystograms” (in original) – expresie devenita celebra, folosita de Nabokov pentru a descrie acea combinatie de detalii si stralucirea senzuala fara de care considera ca o carte este moarta. (nota traducatorului)