Pe scurt: Pamuk se intoarce la romanul istoric: de data aceasta e vorba despre Imperiul Otoman din secolul al XVII-lea. E vorba e mult spus. Cartea urmareste tensiunea unei relatii intinse pe mai bine de citeva zeci de ani, intre doi barbati identici ca infatisare. Un tinar venetian capturat de vasele turcesti in drum spre Napoli isi exhiba studiile in domeniul astronomiei pentru a capta bunavointa Pasei si, pina la urma, pentru a fi eliberat din lumea aceea ciudata. Numai ca talentele sale produc contrariul: va fi vindut ca sclav unui alt personaj ciudat, Hogea, care-i seamana leit. Traditia Doppelganger-ului spune ca cel care-si zareste dublul va muri in curind. Ceea ce se intimpla si in povestea de fata. Venetianul dispare in umbra orgolioasa a Hogei, se topeste in ambitiile nemasurate ale celui ce are sa devina seful astrologilor de pe linga sultan.
Intentiile celor doi (cei doi care devin, pe masura ce anii trec, unul singur, o faptura cu doua fete, una diurna si una nocturna) sint, trebuie spus, initial bune. Incearca, la inceputul relatiei lor, sa demonstreze existenta unei planete ce s-ar afla intre pamint si luna (demonstratie care implica insailarea unei machete uriase pe care cei doi o duc, demontata, intr-o caruta, pina la curtea Pasei), apoi proiectele stiintifice decad intr-un ezoterism intim, se transforma din ce in ce mai mult in incercari pseudo-onirice de a modifica realitatea pe masura fantasmelor. Lucru ce le devine din ce in ce mai la indemina pe masura ce tinarul Sultan capata incredere in ei.
Hogea devine mai marele astrologilor de la curtea Sultanului, pozitie mai curind periculoasa (nici unul dintre predecesorii sai nu prea murise in patul sau, otrava jucind un rol important) tocmai pentru ca introduce in realitatea politica elemente fabuloase. Hogea trebuie sa interpreteze visele tinarului Padisah, astfel incit deciziile sa urmeze un curs din ce in ce mai fabulos. Este momentul in care si proiectele celor doua personaje converg intr-un scop unic: constructia unei arme care sa-i spulbere pe Ceilalti. Ei, Ceilalti, ar putea (prin recurenta in text) sa orienteze lectura critica intr-un sens gresit, cred. Romanul acesta n-are nimic de-a face cu antagonismul Orient/Occident. Arma, invingerea celorlalti, nu sint decit pasi spre cunoastere. O dorinta bolnavicioasa a lui Hogea de a-i cunoaste pe Ceilalti pina la identificare.
Romanul se incheie in plina incertitudine
Relatia dintre cele doua personaje identice se afla in centrul romanului: o relatie tensionata, amintind pe alocuri de Doctor Jeckyll si Mister Hyde sau de William Wilson al lui Poe. Sint pagini in care romanul cade chiar inspre gothic. Bineinteles, anul ciumei este unul dintre acestea: pe burta Hogei apare o umflatura suspecta, care nu se regaseste pe trupul europeanului.
„M-am uitat si am vazut inca o data, la lumina cruda a lampii, cit de mult semanam. Mi-am amintit ca ma coplesise acest sentiment si cind il zarisem prima oara, in vreme ce asteptam la usa lui Sadik Pasa. Atunci vazusem persoana care trebuia sa devin eu; acum ma gindeam ca si el trebuia sa fie ca mine. Amindoi eram unul! Lucrul acesta imi parea un adevar cum nu se poate mai limpede. Aveam parca miinile legate, eram ca paralizat. Dornic sa ma eliberez, am facut o miscare ca pentru a pricepe ca eu eram eu: mi-am trecut repede miinile prin par. Dar si el a facut acelasi lucru; mai mult, o facea cu maiestrie, fara sa strice defel simetria din oglinda. Imi imita pina si privirea, pozitia capului, groaza pe care nu induram sa o vad in oglinda de la care nu-mi puteam lua ochii, impins de curiozitatea pe care mi-o trezea spaima. Apoi s-a inveselit, ca un copil care-si scoate prietenul din sarite, maimutarindu-i cuvintele si gesturile. A strigat ca urma sa murim impreuna! Ce neghiobie, m-am gindit eu. Dar m-am si speriat. A fost cea mai inspaimintatoare noapte petrecuta alaturi de el.”
Intr-adevar, cea mai inspaimintatoare noapte, dar si cel mai inspaimintator pasaj, un pasaj-cheie pentru descifrarea acestui puzzle creat de Pamuk. Este noaptea in care are loc schimbul simbolic, in care toate granitele psihologice se darima pentru a permite identificarea totala a celor doi.
Trebuie amintite si anamnezele la care-l supune Hogea pe european. Nopti intregi, acesta trebuie sa astearna pe hirtie amintiri despre copilaria sa europeana, detalii nesemnificative care insa umplu acel prim cititor de substanta. Hogea pare sa traiasca o adevarata frenezie a intruziunii in istoria personala a celuilalt. O frenezie insotita, mai mereu, de scirba si respingere.
Masinaria de razboi va fi, in cele din urma, construita: din descrierea vaga, nu poti presupune decit ca e un proto-tanc. Bineinteles ca hoardele de ieniceri si spahii o vor privi cu teama, ba chiar se vor folosi de ea pentru a sapa pozitia influenta a Hogei. Esecul masinariei in fata Fortaretei albe va insemna sfirsitul lui Hogea care, noaptea, imbracat evropeneste, va fugi, va disparea in text, urmind sa-i cedeze locul sau Dublului.
Romanul se incheie in plina incertitudine: nu stii cine vorbeste… este Hogea sau dublul sau european. De fapt, nici nu prea mai conteaza, atita timp cit implantul de personalitate a avut deja loc. Finalul cartii este deschis, personajele pot calatori mai departe, intr-un text ipotetic, sau pot colinda istoria mai departe. Se spune ca Hogea a reusit sa pacaleasca pe toata lumea, odata ajuns in Occident, ba chiar si-a povestit in scris peripetiile in ciudata lume otomana. Nu vom sti niciodata insa daca Hogea este acel personaj prefacut ori dublul sau ce a reusit in cele din urma sa evadeze.
Orhan Pamuk, Fortareata alba,
colectia „Byblos”, Editura Curtea Veche, 2007