Am ascultat recent și mi-a plăcut Joyce in Songs, un disc polonez cu lieduri pe versuri de James Joyce, creaţii contemporane pe care compozitorii care s-au aplecat asupra textelor celui mai important scriitor irlandez din istoria literaturii secolului XX le-au numit simplu „songs“.
Pentru că nu este o recenzie de disc, dar nici o incursiune exhaustivă în relaţia pe care autorul lui Finnegans Wakea avut-o cu muzica, am scris săptămâna aceasta în „Suplimentul de cultură“ o scurtă contextualizare la cele nouăsprezece cântece de pe disc. Pe care cred că cititorilor lui Joyce le-ar plăcea să le asculte.
![James Joyce la pian cu fiul său Giorgio, 1938, Getty Images](https://suplimentuldecultura.ro/wp-content/uploads/2024/03/foto-00-James-Joyce-la-pian-cu-fiul-sau-Giorgio-1938-Getty-Images.jpg)
James Joyce la pian cu fiul său Giorgio, 1938, Getty Images
Opera lui James Joyce a inspirat mulți muzicieni – de la George Antheil, Samuel Barber și John Cage până la Kate Bush și Lou Reed. Celebrul scriitor irlandez a fost el însuși un mare iubitor de „songs“, iar unul dintre cele două volume de poeme ale sale se intitulează Chamber Music.
Molly Bloom, unul dintre personajele principale din Ulise, este o soprană profesionistă, iar un întreg capitol din acest roman, „Sirenele“, are ca subiect muzica – Joyce a afirmat chiar că l-a scris sub forma unei fuga per canonem. Joyce îl pune pe Stephen Dedalus, alter egoul său literar, să aleagă o octavă la pian ca simbol al întoarcerii acasă după o odisee, iar când acesta își găsește vocația de artist, ea este anunțată printr-o „muzică imaginară“.
În câteva locuri din opera sa, Joyce folosește chiar și câteva măsuri din partituri muzicale reale – un fragment de plain-chant medieval gregorian și două fragmente de baladă în Ulise, dar și „Balada lui Persse O’Reilly“ în Finnegans Wake.
Aluziile la muzică – cântece populare și operă – sunt peste tot. Toți cititorii lui Joyce știu că povestirile și romanele sale conțin referiri la cântăreți, compozitori, săli de concerte, termeni muzicali și cântece în diferite genuri și devin o parte integrantă în înțelegerea scriiturii sale. Prima încercare de clasificare a acestor aluzii, Song in the Works of James Joyce, apărută la New York în 1959, conținea 3.500 de aluzii, iar autorii Matthew J.C. Hodgart și Mabel P. Worthington și-au cerut scuze pentru lipsa de exhaustivitate.
Cea mai bună voce de tenor din Irlanda
Joyce a fost un excelent cântăreț și un pianist destul de bun care la un moment dat a împărțit scena cu marele cântăreț de operă John McCormack. Există surse care confirmă faptul că a cântat pe întreaga durată a vieții sale și, mai ales, a păstrat această dragoste aparte pentru muzică. Un alt mare interpret cu care a fost contemporan, celebrul tenor irlandez Barton McGuckin, despre care se crede că a inspirat personajul Bartell D’Arcy din povestirea The Dead (tradusă în limba română Cei morţi, de Radu Paraschivescu în Oameni din Dublin, Humanitas, 2012), a spus despre Joyce că avea „cea mai bună voce de tenor din Irlanda“.
Născut într-o familie care iubea muzica – mama sa, Mary Jane, a studiat canto și pian la o școală de fete din Dublin, în timp ce tatăl său, John Stanislaus, şi-a demonstrat abilităţile de cântăreţ în spectacole dramatice jucate în studenție – James, cel mai mare dintre cei zece fraţi, cânta deseori alături de părinții săi la concerte de amatori. A luat şi câteva lecţii de pian, fapt care i-a permis mai târziu să se acompanieze după ureche, adică prin improvizații bazate pe armonii rudimentare. Se spune despre el că putea reține o melodie după doar o singură ascultare, nu doar linia vocii, ci și partea de acompaniament. Fratele său Stanislaus scrie în memoriile sale că astfel James a creat „arii frumoase“ pentru multe poezii populare irlandeze sau culte, de la J.C. Mangan la W.B. Yeats, până la poeme proprii. Singura compoziție de acest gen care a supraviețuit, scrisă pe un text de însuși Joyce, este Bid Adieu.
Concursul de canto de la Feis Ceoil
Deși Joyce a început să scrie și să activeze în cercurile literare din Dublin încă din timpul studenției, aplauzele pentru calitățile sale vocale, pe care nu ezita niciodată să le etaleze mai ales între prieteni, l-au făcut să se gândească serios la cariera de cântăreț. În 1904 s-a înscris la concursul de canto pentru tenori din cadrul Feis Ceoil, unul dintre cele mai vechi și populare festivaluri muzicale irlandeze, care există din 1897 până în zilele noastre. A făcut asta la sfatul lui John McCormack care, după ce câștigase concursul din 1903, a primit o bursă pentru a studia canto în Italia timp de un an, după care devenit unul dintre cei mai populari tenori ai lumii din prima jumătate a secolului XX și o figură cu care Joyce s-a comparat adesea.
Potrivit lui Richard Ellmann, biograful lui Joyce, viitorul scriitor a cântat foarte bine cele două compoziții impuse în concursul Feis Ceoil 1904 și era cât pe ce să primească medalia de aur. Când participanții au avut însă de cântat o partitură destul de simplă la prima vedere, Joyce a refuzat. A primit doar bronzul, iar premiul a fost o sesiune de lecții de canto cu Benedetto Palmieri, cel mai bun profesor al vremii din Dublin. James Joyce nu a profitat niciodată de această oportunitate, chemarea literară învingând visul unei cariere de cântăreț. Cu toate acestea, muzica avea să-l bântuie pentru tot restul vieții sale.
![Joyce cântă la chitară, Ottocaro Weiss, 1915](https://suplimentuldecultura.ro/wp-content/uploads/2024/03/PAG-11-MUZICA-Joyce.jpg)
Joyce cântă la chitară, Ottocaro Weiss, 1915
„Nebunia lui era opera“
Muzicalitatea limbajului folosit de scriitorul irlandez este un alt factor care vorbește despre importanța muzicii în viața sa. Însă creatorului unora dintre cele mai iconoclaste și dificile opere literare de ficțiune ale secolului XX nu-i plăcea cea mai mare parte a muzicii contemporane din vremea sa. Ironic, având în vedere inovațiile sale extraordinare în materie de narațiune, Joyce a fost un fan înrăit al melodiei cantabile, surprinzător de conservator, care aborda muzica întotdeauna din perspectiva unui cântăreț. Despre Stravinski, James Joyce a spus că „nici măcar un canar nu ar putea cânta muzica sa“. Îi plăcea foarte mult opera – în special Purcell și Bellini, dar și cântecele elisabetane pentru lăută ale lui John Dowland.
Pe de o parte, predilecția pentru această muzică i-a permis să impresioneze tipul melomanului obișnuit din Dublin, cu un repertoriu „specializat“, dar, pe de altă parte, a fost și un fel de declarație politico-culturală. Anii tinereții și începutul maturității lui Joyce au fost perioada Renașterii irlandeze, al cărei cel mai important reprezentant literar a fost W.B. Yeats, o renaștere care respingea cultura engleză, dominantă prin cultivarea sentimentului național, a limbii gaelice și a miturilor și legendelor celtice.
Compozitorul avangardist George Antheil a scris: „Nebunia lui Joyce era opera, de preferință Purcell, dar dacă nu era disponibil nici un Purcell, doar opera“. În centrul lumii sale muzicale s-a aflat vocea de tenor, pe care o idolatriza, după cum își amintesc prietenii săi – pentru Joyce nu era doar un instrument de expresie muzicală, ci și un fel de „justificare a umanității“ (Frank Budgen). Datorită acestei fascinații, Joyce a dobândit cunoștințe vaste nu numai despre operă, ci și despre aspectele tehnice ale interpretării vocale (în special în ambitusul vocii tenorale), incluzând atât producția vocală în general, cât și tehnicile anumitor tenori, din trecut și din timpul vieții sale, cunoștințe de care era foarte mândru.
Dacă opera a fost forma muzicală cea mai importantă pentru Joyce, asta s-a întâmplat pentru că el a văzut în operă o sinteză a muzicii și a vorbirii, o asociere pe care a urmărit-o deseori în proza sa, iar multe dintre experimentele sale literare din ce în ce mai îndrăznețe au mers în mare parte în această direcție.
„Toată arta aspiră în mod constant spre condiția muzicii“
Joyce a fost unul dintre creatorii care își limitează experimentul la propriul domeniu. Cartea pe care a început-o după Ulise, al cărei titlu a fost inițial Work in Progress, și care s-a dovedit una dintre cele mai dificile opere de ficțiune din canonul occidental, este lipsită atât de intrigă, cât și de o bază în realitatea concretă. Ea se concentrează mai ales pe calitățile sonore ale limbii engleze, precum și pe cele ale unui număr de alte limbi care apar în ea, iar în acest roman, scris pe o perioadă de șaptesprezece ani și publicat în 1939 sub numele de Finnegans Wake, muzica nu mai este ceva despre care să se vorbească, nu mai servește drept model de organizare a lumii reprezentate.
În universal mitic-oniric din Finnegans Wake, ultima operă literară a lui Joyce, toate distincțiile care ne permit să dăm sens lumii noastre între vis și realitate, trecut și viitor, subiect și obiect, se dizolvă, iar atributele limbajului care pot fi considerate mai mult muzicale decât literare (ritm, sunet, asonanță, consonanță ș.a.) ajung să predomine. Cu alte cuvinte, în Finnegans Wake forma și conținutul devin nedespărțite; ceea ce se scrie despre este identic cu forma în care este exprimat.
Așa cum spunea tânărul Samuel Beckett într-un eseu timpuriu dedicat lui Joyce, folosindu-se de mottoul lui Flaubert: „Scrisul său nu este despre ceva; este acest ceva în sine“.
![Maciej Bartczak, Stanisław Bromboszcz - Joyce in Songs (2024)](https://suplimentuldecultura.ro/wp-content/uploads/2024/03/foto-02-Maciej-Bartczak-Stanislaw-Bromboszcz-Joyce-in-Songs-2024-scaled.jpg)
Maciej Bartczak, Stanisław Bromboszcz – Joyce in Songs (2024)
Maciej Bartczak, bariton & Stanislaw Bromboszcz, pian
CD Accord, 12 ianuarie 2024
Samuel Barber (1910-1981), Three Songs, op. 10 (1939), extrase din Chamber Music
Rain Has Fallen
Sleep Now
I Hear an Army
Samuel Barber (1910-1981), Solitary Hotel, op. 41 (1968), Robert Graves, Theodore Roethke și James Joyce, dedicat sopranei Leontyne Price
Józef Swider (n. 1930), Chamber Music
Strings in the Earth
The Twilight Turns
At That Hour
When the Shy Star
Lean Out of the Window
I Would in That Sweet Bosom Be
Ben Moore (n. 1960), In the Dark Pine-wood (2002)
Ben Moore (n. 1960), This Heart that Flutters (2004)
Wojciech Stępień (n. 1977), Wind Whines (2021), pe texte din Pomes Penyeach, 1927
On the Beach at Fontana
Watching the Needleboats at San Sabba
She Weeps over Rahoon
Marta Kleszcz (n. 1992), Two Songs (2021)
My Dove
Bid Adieu
James Joyce (1892-1941)/ Edmund J. Pendleton (1899-1987)
Bid Adieu (?)
Înregistrări în The Concert Hall Karol Szymanowski Academy of Music in Katowice, 2022
Bibliografie: R. Ellman, James Joyce, Oxford 1982; G. Smith, Music and Sound in the Life and Literature of James Joyce, Cham 2020.