„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Cioburile de Bret Easton Ellis, traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară, în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom, Seria Actual.
— Fragment —
Atmosfera era un pic înăbușită, totul părea să fi fost îmbălsămat în acel vis în care pășisem: mocheta verde pe care stăteam putea la fel de bine să fie un lac, zumzetul aerului condiționat să fi fost vântul șuierând în depărtare, vestind furtuna, elevii arătoși în uniformă, roboți, toată lumea schimba, în șoaptă, replici dinainte stabilite. La suprafață, încăperea transmitea eleganța și controlul pe care le emana Buckley, restul părea ireal, de parcă aș fi născocit totul, dar, în ciuda acestui fapt, nu izbuteam să controlez nimic. Debbie îmi șoptea ceva despre un club nou, un „spațiu“ pe Melrose, voia să trecem pe-acolo săptămâna aia, poate marți seară, nu se deschisese încă, dar se proiectau videoclipuri în încăperile goale, era și un bar, aflase de el de la un tip pe nume Attila. Am ridicat din umeri, așa cum obișnuiam când se aștepta să fac sau să zic ceva. Pentru Debbie, îmi dădusem seama pe parcursul verii, ridicările necontenite din umeri sugerau un soi de masculinitate – genul tăcut și puternic pe care, cică, l-aș fi întruchipat când, de fapt, nu-mi păsa nici cât negru sub unghie. Ceva a murit în mine la secretariat, în prima zi din ultimul meu an de liceu, când mi-am dat seama că vom absolvi abia în iunie – încă zece luni din pantomima asta – și s-a pogorât peste mine o nouă depresie. Eram într-o uniformă, un travesti, prefăcându-mă că sunt iubitul cuiva, făcându-mi orar pe un an cu discipline care nu mă interesau, deghizându-mă: eram un actor și nimic din toate acestea nu era real. Cam asta era atmosfera în acea dimineață de septembrie.
M-am străduit să fiu atent, după ce Debbie și Thom s-au dus la prima oră, spaniolă, iar Susan, Ryan și cu mine ne-am îndreptat spre Literatură Americană, dar nici n-am intrat bine în clasă că m-am și cerut afară, spunându-i domnului Robbins că am gâtul uscat și că-mi trebuie o gură de apă.
Am traversat holurile pustii în drumul spre scările care dădeau în curtea din spatele bibliotecii – nu era nimeni pe-afară pentru că începuse oficial școala și toată lumea se afla ori la secretariat ori prin clase. În susul scărilor era o baricadă înjghebată dintr-o capră de tăiat lemne și două conuri rutiere portocalii, blocând aleea care dădea spre curte – cealaltă rută era direct prin bibliotecă, doar că nu se deschisese încă, o anomalie, mai ales că era prima clădire la care aveau cu toții acces, locul de adunare al elevilor. M-am oprit, mi-am rotit privirea, apoi am trecut pe lângă capră și conuri și am mers înainte. Spațiul era înconjurat de nuci și sicomori, auzeam păsările cântătoare făcându-și cuiburile prin ei și cascada revărsându-se cu un plescăit domol în bazinul cu pești. L-am văzut mai întâi pe Miguel, șeful îngrijitorilor, care lucra la Buckley de când eram eu într-a șaptea, și apoi pe șeful paznicilor, Angelo, pe care-l cunoșteam la fel de bine, discutând aproape în șoaptă cu doi agenți de poliție, înarmați și în uniformă, și așteptând, aveam să aflu mai târziu, un fotograf care să facă poze statuii profanate. M-am apropiat de Grifon înainte ca vreunul dintre ei să mă observe, dar n-am priceput la ce mă uitam. Inițial, mi s-a părut comic – o farsă nevinovată, șervețele, vopsea roșie, o perucă – până m-am apropiat mai bine.
Peste tot era sânge, ba închegat în bălți gelatinoase, ba împrăștiat pe statuie, fără vreun indiciu în privința provenienței lui, a sursei sale – fusese, pur și simplu, adus de undeva. Bazinul încă avea apă, numai că vreo douăzeci de crapi koi japonezi cu pete albe, portocalii și negre erau morți și fuseseră împrăștiați sub statuie, toți cu mațele scoase și capetele tăiate. Căpățânile cu pricina fuseseră lipite cumva pe statuie, ornamentând-o în forme circulare și alcătuind o pereche de sâni femeiești; un alt pește spintecat atârna între picioarele Grifonului, o caricatură de penis, și smocuri din ceea ce arătau a fire de păr dintr-o perucă – blond, lucios și sintetic – fuseseră lipite pe pântecele statuii ca să aducă a păr pubian. Șiraguri din măruntaie de pește fuseseră atârnate pe capul Grifonului ca niște șuvițe de păr, lucind în nuanțe de alb, roz și roșu deasupra feței acestuia, două căpățâni albe de pește fuseseră lipite cu sânge ca să aducă a ochi și un alt pește fusese așezat peste gura Grifonului, menit să imite un surâs însângerat. Nici nu apucasem să procesez oroarea executată cu atâta brutalitate, când l-am auzit pe Miguel strigând:
— N-ai ce căuta acolo, Bret – întoarce-te sus!
M-a îndemnat cu un gest prietenos, dar ferm să plec. Polițiștii și Angelo m-au țintuit cu priviri posace în vreme ce m-am retras tremurând înapoi spre trepte, la îndemnul lui Miguel, observând într-un târziu muștele și gâzele care dădeau roată statuii și băltoacelor de sânge.
Ryan greșea: nu era cu putință ca asta să fi fost isprava vreunui grup de „sportivi“ de la Harvard – era mult prea pervers, prea dezgustător. Mi-am amintit cu groază, așa bulversat cum eram, că dădusem nas în nas cu cel care săvârșise chestia aia cu o noapte în urmă, când rămăsesem în mașină în afara școlii și privisem jocul razei de lumină străbătând curtea întunecoasă și panta dealului alăturat. Îmi amintesc limpede că m-am gândit, în dimineața aceea – și gândul a sosit automat, fără ezitare –, că n-aveam decât să-mi complic situația dacă dădeam vreo informație poliției despre intrusul pe care-l văzusem pe terenul școlii cu o noapte în urmă. Nu voiam să fiu martor, nu voiam să mă implic, mi-era teamă. Am hotărât să-mi țin gura – era, mi s-a părut, opțiunea cea mai simplă. Statuia profanată spunea o poveste cu care nu voiam să am de-a face – nu voiam să fac parte din poveste aia oribilă. Și, urcând mecanic scările, apoi străbătând culoarul care avea să mă ducă înapoi în clasă, am simțit din nou că mă pândește cineva, ascuns pe dealurile care înconjurau școala, cu ajutorul unui binoclu, printr-un teleobiectiv ori prin luneta unei puști. Țin minte că eram pentru prima oară în viață atât de dezorientat, încât mi se părea că mă topesc, că mă dizolv în mine însumi, că devin altcineva și că dispar în neant, uluitorul băiat care se face mic-mic până dispare.
Restul dimineții am fost pierdut în propriul film – nu puteam să fiu atent la nimic. M-am prefăcut că mă concentrez la cartea abia deschisă sau că mă uit contemplativ la ce scrisese domnul Robbin sau domnișoara Sylvan pe tablă. La un moment dat, între prima și a doua oră, am întrebat-o pe Susan dacă n-are un diazepam, dar nu-mi putea oferi decât un Quaalude, de care n-aveam chef – n-aș fi trecut de prânz dacă îl luam. M-a întrebat care-i baiul – fiindcă băgase de seamă că ceva nu era în regulă –, dar nu i-am spus nici ei și nici altcuiva ce văzusem. Visul din acea dimineață, care începuse la secretariat și se derulase de atunci cu încetinitorul, prindea viteză după ce văzusem oribilele chestii făcute statuii și aveam impresia că dacă nu vorbesc despre asta, dacă nu-i dau apă la moară, o să mi se șteargă din memorie – voiam ca imaginea Grifonului profanat să dispară. Dar încercarea mea de a pricepe nebunia din capul făptașului a făcut să izvorască în mine un firicel de frică, iar firicelul a început s-o ia la vale și să prindă viteză, apoi, mai curând decât aș fi crezut că e posibil, s-a făcut vremea adunării generale și tot liceul – cam trei sute de elevi – s-a strâns în curte, în scuarul din josul Pavilionului, locul în care se aflau sala de atletism a școlii, piscina olimpică și terenul de baschet și în care se țineau concerte și spectacole. O mare de elevi în uniforme albastre a ridicat ochii spre steagul american; s-a recitat Jurământul de Credință, urmat de Rugăciunea liceului Buckley. Directorul Walters și Dr. Croft au ținut pe rând niște discursuri scurte despre importanța găsirii unor îndrumători în viață și despre duritatea provocărilor care ne așteaptă, asigurându-ne însă că viitorul nostru va fi încununat de creativitate plină de entuziasm și de împliniri personale.
CARTEA
Bestseller „The New York Times“
Romanul urmărește destinele unui grup de elevi privilegiați de la un liceu privat din Los Angeles în timp ce un criminal în serie bântuie orașul, în căutare de victime adolescente. Cartea, a cărei acțiune are loc la începutul anilor ’80, este o poveste despre sfârșitul inocenței și despre trecerea primejdioasă de la adolescență la maturitate. Amestec de realitate și ficțiune, Cioburile are accente de Tarantino și Hitchcock și un tip de tensiune subtilă à la Stephen King, Ellis oferindu-ne o proză plină de suspans și adesea mustind de umor negru, care explorează în mod strălucit structura emoțională a vieții personajului-povestitor la șaptesprezece ani – imaginație creatoare și minciună, tandrețe și manipulare, sex și gelozie, obsesie și furie ucigașă.
AUTORUL
Bret Easton Ellis (n. 1964, Los Angeles, S.U.A.) este prozator, eseist și scenarist. A cunoscut succesul încă de la debut, la numai douăzeci și unu de ani, cu romanul Less Than Zero, publicat în 1985. În 1991 îi apare American Psycho, o carte-bombă, pentru care America nu-l va uita și nici ierta vreodată, s-a spus. Însă cartea a căpătat faimă mondială în 2000, odată cu lansarea filmului omonim, regizat de Mary Harron, cu Christian Bale, Willem Dafoe, Jared Leto, Chloë Sevigny și Reese Witherspoon în distribuție. În 2019 a publicat prima sa carte de non-ficțiune, White, o colecție de eseuri pe teme politice. De ceva timp, scriitorul este gazda popularului The Bret Easton Ellis Podcast, în cadrul căruia invită artiști din toate domeniile pentru a discuta despre literatură, muzică, arte vizuale și problemele politice și sociale ale zilei. La Editura Polirom au mai apărut: American Psycho (2005, 2014), Lunar Park (2006) și Glamorama (2008).