Deși povestea trupei Firma începe în 2001, ea are numeroase episoade cu apariții spectaculoase urmate de dispariții de pe orice fel de scenă, întrerupte de lansarea de noi materiale discografice și concerte sporadice. În ultima perioadă însă, membrii fondatori rămași, Daniel Rocca (voce și chitară) și Sorin Erhan (bas), împreună cu mai tinerii recruți Dani Radu (chitară) și Constantin Bărbășelu (tobe), și-au intensificat aparițiile atât în București, cât și în alte orașe din țară.
Am avut ocazia să-i văd pe 15 februarie la Iași, în Legend, într-o variantă full-electric, dar și pe 3 martie, la București, în Green Hours, într-un show electro-acustic mai intim. După o pauză lungă, dinainte de pandemie, revenirea la Iași a fost mult așteptată de publicul local, care a epuizat biletele la toate concertele din ultimii 2-3 ani. La cel mai recent, publicul era alcătuit majoritar din adolescenți și tineri ce nu erau născuți în anul în care s-a înființat trupa, dar care au intrat în contact cu muzica ei și i-au învățat pe de rost versurile. Setlist-ul a cuprins piese de pe toate materialele discografice, inclusiv compoziții pentru poeziile unor poeți contemporani sau clasici, cântate mai mult sau mai puțin asemănător cu variantele originale, rock.
Nu același lucru îl pot spune despre concertul de la Green Hours, unde am fost surprins de lipsa oricăror instrumente de percuție pe scenă. De altfel, pe scenă au urcat, alături de Daniel Rocca, doar cei doi chitariști. Publicul stătea la mese, de o parte și de alta a culoarului care făcea legătura între scenă și ieșire. „E cineva acolo?“, întreabă Rocca, iar vocea e augmentată de efecte de delay, care-i face pe cei familiari cu varianta piesei cu același nume de pe album să se întrebe dacă nu e și un negativ suprapus peste sunetul live. Nu, nu e, iar la Prizonierii de război orice dubiu dispare. Tot ce va fi stârnește rumoare prin sală, unde vârsta medie e cu cel puțin 15-20 de ani mai mare decât a publicului prezent la concertul de la Iași.
În timp ce cântă În lemn (pe versuri de Nina Cassian), Rocca se oprește, întrerupt de o fotografă zeloasă. Face o remarcă ușor ironică, apoi reia piesa exact de unde rămăsese, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Povestea despre cum a fost inspirat de o carte primită de la o vecină e introducerea pentru următorul cântec, prima surpriză dintr-un concert-mărțișor (de altfel, toate femeile au primit o floare la intrare). Cartea se chema Romanțe și cântece de voie bună, iar prima romanță din cele 3 ale concertului îi aparține Angelei Similea, Casa mea-i un cântec cu acorduri ample… Încă nu știu cum să reacționez.
După Piele de catifea urmează Baby is crying, orchestrată de Sorin Erhan, care a folosit un arcuș peste corzile basului acustic. Vocea lui Rocca sună foarte bine, umple spațiu și, cum e prima dată când o aud în versiunea fără percuție, cred că e avantajată de sunetul mai clar și mai soft al chitărilor. La Două suflete se joacă la final cu versurile „și nu știu de unde venim și încotro… și nu știm“.
Romanța a doua, Iubesc femeia, pare un hit printre publicul de vârsta a doua. Tot nu sunt convins. Nu-mi dă pace e o versiune reorchestrată spre funk, cu chitara lui Dani Radu în prim-plan, care capătă niște nuanțe mai agresive datorită distorsului. Dacă ne-am ucide unul pe altul îl găsește pe Rocca în mijlocul publicului. „De când mi-am dorit să fac asta“, zice el, iar ecoul de pe voce e replicat ca pe album cu ajutorul sunetistului Mișa, care a făcut per total o treabă bună.
„Ar trebui să recunoașteți romanța a treia, deși nu e concurs, nu se câștigă nimic“, zice Rocca, iar un efect puternic pe chitară dă tonul pentru Ciobănaș cu 300 de oi, interpretată live doar pentru a doua oară. Urmează o poantă pe care a făcut-o și la Iași: „Am ajuns la finalul acestui moment, sunt obligat să spun asta, dar o să mai cântăm pe urmă“, zice Rocca înainte să ne reamintească că Doar nebunii iubesc.
După câteva momente, băieții revin pe scenă în aplauzele tuturor pentru Heartbreak Hotel, un cover după Elvis Presley. Un cuplu binedispus s-a ridicat să danseze printre mese un rock-n-roll înghesuit, care eșuează undeva în spate, în dreptul barului. Interpretarea trupei a fost însă cea mai rock din toată seara. „Emoția rezistă!“, mai spune Rocca, înainte să cânte, pentru a doua oară în aceeași seară, Tot ce va fi, într-o variantă energică, care determină și cea mai puternică reacție a publicului. Dacă piesele de pe Poezii alese au fost un pariu câștigat, măcar din perspectiva succesului la public, pe mine romanțele nu m-au convins. Mi-a plăcut vibrația transmisă în cadrul intim și încărcat de istorie de la Green Hours, însă, „pentru a intra zâmbind, singur în labirint“, voi prefera mereu Firma în variantă rock.