Am fost la teatrul parizian La Huchette în mai multe rânduri, pentru a vedea mostre de teatru patrimonial. De două ori am vizionat cele două puneri în scenă acum antologice, așa cum arătau la prima lor întâlnire cu publicul, apoi, ori de câte ori ajungeam în „orașul luminilor“ o ață invizibilă mă trăgea înspre Cartierul Latin.
Acolo, pe una din zecile de străduțe înguste, hiperaglomerate și din cauza tavernelor care au invadat perimetrul, într-o săliță se joacă, fără întrerupere din 1957 încoace, piesele lui Eugène Ionesco, Cântăreața cheală și Lecția, în versiunile scenice de la data premierelor absolute. Dacă nu ești atent, poți rata mica vitrină deasupra căreia scrie Théâtre de la Huchette. Așa ca mine, care, prima oară m-am învârtit un pic prin zonă căutând cu privirea o clădire de mari dimensiuni, omițând adevărul evident că teatru nu înseamnă numai clădirea, ci, mai ales, ce se petrece acolo. Venind dintr-o cultură în care teatrul înseamnă clădire somptuoasă, exact la fel am pățit și la New York, la La MaMa Experimental Theatre Club a lui Ellen Stewart, dar mi-am revenit rapid amintindu-mi remarca lui Ionesco, pe care o citez aproximativ – că e mai important un succes mare într-un teatru mic decât inversul.
O invitație inedită la întoarcere în trecutul teatrului
N-a fost ușor ca textele sale să ajungă la rampă, teatrul absurdului era la mijlocul secolului XX prea avangardist încât să fie acceptat în teatrele de repertoriu. Éditions Grasset și Comedia Franceză le repudiaseră, apreciind că nu era teatru, că erau prea scurte. Și-au găsit susținători pe scenele mici ale teatrelor de pe rive gauche: în 1950, Cântăreața cheală a fost montată la Noctambules de Nicolas Bataille; un an după, Lecția, la Théâtre de Poche, de Marcel Cuvelier. Câțiva ani mai târziu, un critic teatral a avut ideea de-a fi mutate la La Huchette, iar de atunci s-au jucat, odată cu reprezentațiile din seara de 2 martie din acest an, de exact 20.000 de ori, adunând peste 2 milioane de privitori de pe toate continentele. Actorii, unii dintre ei înrudiți cu cei din echipele artistice ale anilor ’50, și-au transmis din generație în generație regiile, decorurile, iar costumele au rămas identice. Parcursul acesta contrazice efemeritatea teatrului, afirmând într-un fel special perpetuitatea lui într-un joc de timpi istorici. E o invitație inedită la întoarcere în trecutul teatrului. Găselnița, demnă de enciclopediile genului, a ajuns atracție turistică, fiind menționată în toate ghidurile, pentru ca amatori de pe toate continentele, cunoscători sau nu ai limbii franceze – miercurea se joacă cu supratitrare în engleză –, să poată vedea spectacolele.
Am reușit să conectez în manieră conexă La Huchette-ul parizian, rememorările lui Ionesco, cu Iașiul. Din poziția de curator al Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr am avut două evenimente la care am colaborat împreună cu parteneri de nădejde – Institutul Francez din România la Iași și Forumul Cultural Austriac, inserate în programele unor ediții precedente ale manifestării. Primul, în ordine cronologică, a fost o expozitie cu afișe „Moment aniversar – Cântăreața cheală și Lecția, 60 de ani La Huchette, exclusiv la Iași“. S-a desfăşurat în octombrie 2017, intenția fiind aceea de marcare a sezoanelor de continuitate a seriei de reprezentații cu unul dintre punctele care figurau și în programul La Huchette. Îmi amintesc cu mare plăcere de deschiderea administratorilor care mi-au răspuns rapid și mi-au expediat seria de afișe pe care le expuseseră și la Paris. Am păstrat plicul, ca o mărturie documentară, și mai prețioasă în această epocă a imediatului și a repede trecătorului impus de noile tehnologii (pe care le iubesc și folosesc eu însămi, dar care mută centrul atenției din real în virtual și imaterial).
Călătorie în istoria recentă a teatrului
Am mai inclus în programul FITPTI, câțiva ani mai târziu, în 2022, și un film documentar al cărui protagonist este Ionesco însuși. Ionesco inszeniert Ionesco: Der König Stirbt/ Ionesco montează Ionesco: Regele moare documentează punerea în scenă a piesei Regele moare, la Schauspielhaus Graz, în 1971. Proiecția ieșeană a fost un eveniment susținut de Forumul Cultural Austriac, în parteneriat cu Biblioteca Austria Iași. Filmul documentar Ionesco inszeniert Ionesco: Der König Stirbt/ Ionesco montează Ionesco: Regele moare a fost realizat chiar în 1971, de regizorul Georg Madeja. E o coproducție Austria-Germania extrem de interesantă, reface fragmentar procesul de punere în scenă cu înregistrări din repetiții, mărturii și scurte fragmente din spectacol. E de notorietate obiceiul lui Eugène Ionesco de-a participa la pregătirea punerilor în scenă ale propriilor texte, atenție însoțită de mici sugestii de mizanscenă. Reamintesc întâmplarea care a condus la titlul Cântăreața cheală, petrecută într-un asemenea context. Ionesco era prezent la repetiții (în 1950, la Théâtre des Noctambules, Paris), iar unul dintre actori în loc să spună institutrice blonde a zis cantatrice chauve. Autorul a decis pe loc ca numele textului să rămână La cantatrice chauve. Atât de în spiritul absurdului teatral pe care l-a atașat scrierilor sale. Revenind la Ionesco inszeniert Ionesco: Der König Stirbt/ Ionesco montează Ionesco: Regele moare, pe vechea peliculă a acestui film pot fi văzuți Eugène Ionesco, Wolfgang Bauer, Emil Breisach.
O călătorie în istoria recentă a teatrului e arta patrimonială propusă cu tenacitate de cei de la La Huchette, o oportunitate de-a te întoarce într-un timp al performativității în mod atât de concret.