Hotel Ambasador-de-la-romanul-lui-Cochinescu-Ambasadorul. De ce tineam minte numele lui Ioan Mihai Cochinescu si nu pe cel al hotelului la care stateam deja de doua zile, e greu de explicat.
Mintea unui critic literar are golurile si plinurile ei, carente de memorie si rezerve inepuizabile de informatie ce pare excedentara. Dar iata ca nu e.
Din pacate, nu retinusem si numele strazii. Cind plecam spre tirg, ma tineam de grup; cind ma intorceam, la fel. De data aceasta eram singur-singurel, cu trei pungi in miini si cu dorinta fierbinte de a ajunge, in fine, la hotelul odihnei mele.
Si a inceput nebunia. Toate strazile din zona Garii se terminau – firesc, ar zice un cunoscator al limbii germane – in strasse. Care dintre blestematele de strasse era a mea? Si de ce semanau intre ele atit de mult? Peste tot, locante indiene si chinezesti, case de pariuri pline de tuciurii agitati, sex-shop-uri si bordeluri peste care se lasa inserarea, si multe, nenumarate hoteluri de proximitate. Ambasadorul meu nu se vedea pe nicaieri.
Cineva care ar fi contemplat de sus inlantuirea de scene, ar fi avut de ce sa rida. Un tinar elegant, cu costum si haina de piele, un om serios in intelesul global al termenului, ducind niste pungi de la un magazin hipercunoscut, se invirtea nauc printr-o zona deocheata, populata de pariori, consumatori, fetite dulci si travestiti amarui. La prima vedere, eram cel mai pervers dintre toti. Ce se ascunde in mintea acestui tip aparent serios care se fitiie de pe o strada pe alta, cautind ceva ce, nemultumit de oferta atit de diversa, nu gaseste? Un romancier doric ar fi stiut insa ce era in sufletul calatorului. Iar in mintea lui nu mai era decit o idee, obsedanta: sa ajunga la hotelul la care statea, de pe o strada al carei nume nu-l cunostea.
Fir-ar a dracului de strasse! exclamam din cind in cind cu obida, trecind bluzitele si ghetutele dintr-o mina in alta si scanind, pe deasupra capetelor tuturor consumatorilor din zona, firmele luminate ale hotelurilor. La unele intram si intrebam de Ambasador. Dar auzise cineva de el? Ca intr-un film prost, un receptioner gras a inceput sa-si caute un registru pe sub tejghea. L-a cautat vreo cinci minute, dupa care un grup de turisti bezmetici a dat buzna in hotelul lui si l-a zapacit si mai mult. Am multumit si am plecat, cu o tristete nesfirsita, in timp ce receptionerul depasit striga dupa mine scuze de neinteles. Intr-o stare de risu’-plinsu’, batind labirintul strazilor aidoma, ma imaginam intrind intr-o locanta, cu bluzitele si ghetutele copiilor la piept, si intrerupind-o pe dansatoare din dansul ei lasciv: „Auzi, cucoana, nu stii cumva pe unde e hotelul Ambasador?”.
Salvarea a venit de la un om serios, singurul om serios din toata mascarada aceea. Un receptioner mai batrin, dar inca verde, cu o statura impresionanta si cu un chip pe care se intiparisera parca toate lectiile vietii. El, singurul, auzise de hotelul meu. M-a invitat afara si mi l-a aratat, cu un deget lung si neezitant.
Era la doi pasi, pe Moselstrasse.