Emil Brumaru: Ceasornicarul a fugit in propriu-i orologiu!
V.D.N.: Sa mai spun ca merita continuat?… Dar cautat (ceasornicarul) merita?
E.B.: Sper sa-l continui… Chiar imi insemnasem in carnet. Cred ca merita!!!
V.D.N.: Da, cinta… Stiti, afisul e real. A fugit ceasornicarul. Amuzant e ca s-a intors ca sa-si certifice fuga. Il stresa gindul ca il mai cauta cineva. Dar citi si cite n-au disparut asa: atelierele de reparat televizoare sau pantofi, au disparut merceriile si centrele acelea de remaiat ciorapii, si cite altele… Si odata cu ele, au disparut mirosuri! La noi in cartier, la Pitesti, exista un Pantofar. Asa i se zicea, nu Cizmarie. Ne trimitea mama cu sacosa de pantofi la reparat, trebuia sa li se puna fie flecuri noi, fie vreun petec in talpa. Ma duceam, imi placea teribil! De cum intram in holul cimentat, trageam tare in piept: mirosul puternic de crema de ghete amestecat cu cel de lipici. Apoi aratarile alea, ghebosatii insirati pe o banca, cu labe negre, cu vrafuri de pantofi in jurul lor, holbindu-se la oricine intra. Te-ai fi mirat sa articuleze vreun cuvint. „Ma duc eu, ma duc eu!” Apoi, alte labe uriase, scriind o chitanta, cu chiu cu vai – si iar imi placea sa vad mina greoaie si murdara, tinind creionul chimic pe hirtia subtire, gata-gata sa o rupa. Nu e singurul caz in care mizeria ma atragea irezistibil. Si totusi, de acolo sandalele albe ieseau tot albe. Poate asta era miracolul.
E.B.: Retin deocamdata „flecurile” si remaieuzele ce remaiau ciorapi de dama, lungi, goliti de picior, inca purtind forma carnii albe in ei: erau ca niste pesti lungi si ciudati, tinuti gingas in aer… O sa revin asupra „farmecului” mizeriei, de fapt a pitorescului din copilarie… Si pofta ta imbietoare de a descrie detaliile.
V.D.N.: Ciorapii erau intinsi cu rana deasupra gurii unui pahar. Din veioza bulina de lumina cadea ca pe o masa de operatie. Uneori se lucra manual, cu un fel de croseta speciala, fina, alteori o masinarie zumzaia de-a lungul firului dus, obraznic, de la glezna pina la plus infinit. Fetitele asteptau pe scaun sa fie gata ciorapii mamei. Alaturi lucra ceasornicarul.
E.B.: Ciorapii calzi, intinsi cu rana/Deasupra gurii de pahar… Iar ies… versuri!
V.D.N.: Acum chiar am vazut personajul care scoate panglici din gura. Gura de pahar multe mai stie sa faca: taie fursecuri in aluat, cerc linga cerc. Ramine in urma o dantelarie fina.
E.B.: Stiu despre taiatul aluatului pentru prajituri, cu paharul, de la mama… Era frumos cum intra marginea rotunda a sticlei in aluatul proaspat… Ramineau rotocoale… bune de pus la cuptor… Dar, ma rog, ce „personaj” scoate panglici pe gura?
V.D.N.: Da, rotocoale dulci. Dar si dantelaria care ramine intre rotocoale, de luat iar la framintat, intins, decupat. Sau o putem folosi exact asa, drept binoclu. Pentru o multime de ochi! Trinoclu etc… Cum ce personaj scoate panglici pe gura? Scamatorul. La el m-am gindit cind ati spus „Iar ies… versuri!”. Pareati aproape luat prin surprindere, parca ieseau panglici. Dar poate ma insel.
E.B.: De fapt, am o oboseala care se tot aduna, se tot aduna… si se inmulteste cu singuratatea. Uneori as vrea si eu sa vorbeasca peretii, sa urle…