Universitatea din Iași traversează în aceste zile probabil unul dintre cele mai intense momente din istoria sa recentă. Ofertă electorală serioasă, o campanie mai animată decât niciodată, polemici, atacuri deschise, emoție generală perceptibilă, o enormă participare (aproape 87 de procente) la primul tur, înfrângerea fie și relativă a titularului, fapt unic în istoria universității ieșene și probabil al celei românești, vizibilitate publică excepțională.
Să mai amintim că „titularul“ venea după un dublu mandat și părea a dispune de un control total al vieții academice, cu rețelele sale de putere și mijloacele aproape colosale de influență și presiune.
Toate aceste mutații într-o structură organizațională care este destul de închisă, puțin predispusă la expunere publică, dezbateri vii și participare largă. Spațiul academic românesc în general este din acest punct de vedere într-o vizibilă regresiune în raport cu anii nouăzeci.
Cheia unei dispute mai profunde
Alegerile pentru poziția de rector constituie de fapt partea a doua, dacă nu a treia a procesului electoral intern (după alegerile pentru consiliile de facultăți și cele pentru senat), dar faptul că întreaga miză a acestui proces care durează deja de mai bine de două luni s-a concentrat în jurul alegerii rectorului arată în sine natura puterii în universitate, perfect piramidală, reprezentată în persoana rectorului: o monarhie vag electivă!
Bătălia în jurul acestei poziții a devenit prin urmare cheia unei dispute mai profunde, mai puțin vizibile, între două modele de universitate. Pe de o parte, universitatea de tip sovietic, în fapt, instituțional vorbind, o combinație între un liceu și o întreprindere, în care rectorul este atât un funcționar de stat, cât și un feudal, iar pe de alta, universitatea ca o comunitate de egali, în care rectorul este unul dintre membrii comunității aflat temporar în serviciul acesteia.
Fapt este că aceste alegeri au căpătat o importanță simbolică care pare a depăși cadrul strict local și chiar cel academic. Indiferent de cum am privi lucrurile, miza sa principală a fost testarea capacității comunității universitare de a se autoelibera din starea de semiservitute în raport cu o autoritate văzută ca opresivă. Din acest punct de vedere, rezultatul primului tur, în care rectorul Toader a primit un vot de blam lipsit de orice echivoc, trebuie văzut ca un tiranicid, ca un act de voință colectivă de o rară claritate aidoma unui plebiscit.
Utilizarea discreționară a aparatului instituției
Cum se explică această trezire, care ar putea părea cu totul surprinzătoare dacă privim logica electorală profund inerțială atât din universități, cât și din societate (să ne amintim că nici un rector din cei aproape cincizeci câți există în România anului 2024 nu a mai pierdut alegerile, deși unii se află la al patrulea mandat!)?
De altfel, mijloacele pe care domnul Toader le-a pus la bătaie în raport cu ceilalți competitori sunt demne de lumea lui Putin. Printre altele, nu s-a mai mulțumit cu felicitările de ziua de naștere (încă de pe vremea CCR-ului, pe banii instituției) trimise membrilor comunității, ci a editat un volum omagial distribuit urbi et orbi prin administrațiile facultăților, și-a organizat în cel mai pur spirit „nicolaeceaușist“ titluri de honoris causa, ba chiar și emisiuni publicitare la televiziunile locale. Este vorba de mijloace care par hiperdimensionate și care depășesc complet cadrul vieții academice, dar și de o utilizare discreționară a aparatului instituției, o practică devenită uzuală în mandatele domnului Toader.
La aceste alegeri, Tudorel Toader venea cu un pasiv teribil, la care s-a adăugat această imagine de autocrat megaloman, pentru care maximalizarea intereselor personale în defavoarea celor pentru care era plătit să le servească era curentă.
Inițial, domnul Toader a câștigat alegerile la o diferență de câteva voturi, mizând pe imaginea sa de autoritate profesională (judecător la Curtea Constituțională), dar mai ales pe rețelele de influență configurate încă din perioada în care se aflase la conducerea celei mai bogate facultăți.
La alegerile următoare a câștigat printr-o conjunctură curioasă: întrucât nimeni de oarecare credibilitate nu a îndrăznit să-l concureze, o treime l-a votat pe concurent, o alta pe Toader, iar o alta a boicotat pur și simplu scrutinul în așteptarea invalidării alegerilor și refacerea jocului! Oamenii rezonabili din Universitate nu reușiseră să se pună de acord asupra unei oferte electorale serioase.
Teribila carieră politică la Ministerul Justiției
Încă de la început, rectorul Toader a indus o stare de frică și precaritate. Aceasta l-a făcut atractiv în ochii unora fascinați de mitul tiraniei-eficace. A pus panseluțe și pavele mai peste tot, dar mai ales a avut grijă să se autosuspende tactic pentru a-și prezerva dreptul la imensa pensie specială de la CCR.
A urmat apoi teribila sa carieră politică la Ministerul Justiției, care s-a transformat într-un stigmat inexpiabil pe umerii universității. Începând din acest moment, universitarii ieșeni deveneau complici la opera de distrugere a fundamentelor justiției condusă de ministrul Toader. Între timp, ca ministru a condus universitatea din postura de „autosuspendat“ prin proxy (succesiv, foștii prorectori Iacob și apoi doamna Onofrei, devenită „ordonatoare de credit“, funcție inventată ad-hoc), preocupat mai ales să-și promoveze cei doi fii, precum și diverse alte interese personale. Această imagine de feudal omnipotent, care părea că-și atribuie universitatea ca un fief medieval, a îngrozit mereu lumea universitară, dar i-a și creat rectorului imaginea de „intangibil“, de sistem în sine și parte a unui sistem mai larg, național.
Un eșec dramatic
Marcat de votul de respingere (două treimi nu-l votaseră), mandatul al doilea a fost inspirat de dorința domnului Toader de a-și umaniza imaginea și de a-și demonstra eficacitatea de „gospodar“. Rezultatele acestui efort trebuie comparate cu ce s-a petrecut în acești ani la universități similare din țară, dar mai ales cu obiectivele propriu-zise ale universității, respectiv de a produce și de a transmite cunoaștere sistematică. Eșecul domnului Toader pe acest teren este dramatic. Recentul vot masiv contra lui Toader ne arată oare ceva din opțiunile strategice ale universitarilor, respectiv ce fel de rector, ce fel de universitate își doresc? Este evident că s-a câștigat măcar un spațiu public și deliberativ, ceea ce aș numi-o formă de emancipare a opiniei universitare.
În campanie nu au lipsit discuțiile în contradictoriu, uneori polemice, dar temele au fost mai ales „sindicale“, în jurul chestiunilor presante (problema sălilor, punctajelor, clasamentelor, finanțării etc.), ceea ce este oarecum natural. De altfel, privind clasamentul rezultat în urma alegerilor, universitarii par să fi preferat oarecum același tip de rector („gospodar“), eventual cu față umană.
Ce va urma cu adevărat?
Primii trei candidați votați (Maha, Toader, Onofrei) cultivă aparent cel puțin același tipar: rectorul-gospodar, un „notabil“, cu mega-salariul și poziția sa de autoritate nenegociabilă. În schimb, cel de-al doilea grup (Mursa, Luchian, Muraru), pare să ne trimită mai curând la modelul de rector-arhitect: vizionar, democrat, parte a comunității, un simplu primus inter pares. Probabil însă că această proiecție trebuie luată cu multă precauție. Ce va urma cu adevărat? Conducere colegială, deliberativă? Senat mai puternic? Greu de spus. Deocamdată, universitarii trăiesc starea de beatitudine a tiranicidului. Se poate spera însă că odată cu dispariția din scenă a lui Toader viitorul se va deschide cumva. Vom vedea cât de mult și în ce direcție.
Florea Ioncioaia este de formație istoric, conferențiar la Facultatea de Litere a Universității „Alexadru Ioan Cuza“ din Iași, unde predă cursuri de istoria presei, etică profesională și istorie modernă.