Fenomenul pe care încercăm să-l prezentăm în acești termeni pare a fi unul global, de-ar fi să amintim numai evenimentele din această toamnă de la Universitatea Harvard, în urma cărora președintele acestei universități a trebuit să-și dea demisia. O demisie venită cam târziu și care a prilejuit dezvăluirea altor lucruri (plagiatul, de exemplu) la fel de grave precum cel care a condus la repudierea conducătorului uneia dintre cele mai vestite instituții de învățământ superior din lume.
Dacă în Statele Unite ale Americii universitățile sunt în pericol de a fi confiscate de religia seculară a corectitudinii politice, în România capturarea universităților de către politic s-a făcut prin legi de stat, care, cel puțin în varianta Legii Educației din 2023, favorizează solidificarea unor scheme de conducere care elimină sau diminuează posibilitatea înnoirii permanente, înnoire în spiritul căreia membrii unei comunități academice sunt obișnuiți să lucreze, fie că predau, cercetează sau studiază. Mărirea cu un an a numărului de ani de mandat rectoral, dar mai ales pornirea de la zero în numărarea mandatelor de la intrarea în vigoare a noii legi a educației au creat condiții pentru apariția universităților capturate.
Politizarea universității, fenomen cu tendințe globale
În opinia mea, aproape orice universitate din țară în care rectorul a primit de la al treilea mandat în sus se regăsește în această situație. Factorii implicați în capturarea universității ori mai bine zis agenții acestei acțiuni oarecum la vedere sunt de ordin politic. Sunt arhicunoscuți, la nivel național, rectorii cu diverse demnități politice (Universitatea de Vest din Timișoara) ori sprijiniți de regimul politic (rectorii de la SNSPA și de la Politehnica bucureșteană), așa că pare a nu mai mira pe nimeni faptul că avem rectori la al patrulea mandat (în universitățile din Timișoara, Brașov, Alba Iulia și Târgu Mureș).
Ceea ce este grav și se poate agrava și mai mult în conjuncturi mai nefaste decât cea în care ne aflăm (întotdeauna posibile!) este politizarea universității, fenomen cu tendințe globale, după cum am spus, care îmbracă diverse culori locale în țările încă democratice.
Politizarea implică dezvoltarea unor clientele și chiar a unor camarile în interiorul universității, prioritizând interesele de grup fidele conducerii în defavoarea promovării și susținerii libertății, echității și a altor valori academice.
Iar valorile academice nu sunt niciodată definitiv cucerite, așa cum obișnuința (născută din comoditatea sau inacțiunea gândirii) ne îmbie să credem. De fapt, nici o valoare spirituală nu este pentru totdeauna cucerită. Acest lucru ni-l comunică Goethe însuși prin Faust, personaj devenit model și efigie a spiritului occidental, cel care clamează, în pragul biruinței sale asupra lui Mefisto, celebrele cuvinte: „Își merită viața, libertatea-acela numai/ Ce zilnic și le cucerește ne-ncetat!“.
În universitățile capturate, de la noi sau de pretutindeni, orice este posibil. Gândirea liberă devine gândire captivă sau gândire interesată (o formă mai rafinată de prizonierat!), echitatea – o vocabulă plantată printre alte prefabricate verbale, libertatea de exprimare se poate lesne deghiza în libertatea de oprimare a celor care nu gândesc la unison cu conducerea, iar vorbirea, discursul, formele de comunicare devin atât de alienante, încât cei mai de treabă oameni ajung să aleagă tăcerea ca refugiu sau adăpost în fața avalanșei de post-adevăruri (minciuni) trufașe.
Într-un asemenea context, nu numai că universitatea nu mai este a tuturor celor care lucrează în ea sau beneficiază de serviciile ei, dar ea „devine o pradă“ (parafrazând titlul unei scrieri a lui Marin Preda, Viața ca o pradă), țintită, ca orice pradă, de diverși prăduitori, mai rar de cei aflați în interiorul ei (temporar, dar cât de mult contează ca ei să fie doar temporar!), cât mai cu seamă de cei din afara ei.
Motivați să facă posibilă ieșirea din încremenirea acelorași proiecte
Alegerile din acest an de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ indică, prin prezența masivă la vot în primul tur, o tot mai puțin reținută exasperare față de pericolul capturării instituției noastre pentru alți cinci ani.
Oameni cu exercițiul rafinat, complex și nuanțat al rațiunii, manifestat cotidian și am zice aproape rutinier în cadrul îndeletnicirilor lor, universitarii de la UAIC nu neagă și nici nu acoperă realizările, atâtea câte au fost, ale conducerii din ultimele două mandate. Ceea ce ei nu mai sunt dispuși să treacă cu vederea este câte s-ar mai putea face dacă și numai dacă altcineva ar prelua sarcinile conducerii instituției. Cu totul altcineva decât cel care a avut deja două mandate și a putut demonstra nu numai ce poate, dar și ceea ce nu poate, fie și pentru simplul motiv că nu i se va schimba codul genetic în următorii cinci ani de mandat și nici nu i se poate sădi foamea de izbândă și de cuceriri pe care doar un om mai tânăr încă o (mai) are și care constituie, de cele mai multe ori, fermentul necesar al unei înnoiri de esență.
La universitatea noastră, vorbim, în acest an electoral, chiar de mai mulți tineri contracandidați care au avut toate datele să reușească, fiind nu doar valoroși (unii chiar excepționali la nivel național și internațional prin realizările profesionale de până acum), ci și extrem de motivați să facă posibilă schimbarea și ieșirea din încremenirea acelorași proiecte.
Setea de înnoire manifestată de cei care au votat în număr covârșitor la primul tur al alegerilor de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ nu are nimic revanșard la adresa vechii conduceri. Din câte știu eu, în campania electorală de până acum din universitate nu s-au înregistrat incidente de natură să aducă atingere reputației personale a nimănui, ceea ce indică un tip special de maturizare a spiritului universitar. Aș zice că este vorba de maturizarea la care se ajunge, de cele mai multe ori, doar prin îndurarea unor suferințe și vexațiuni de natură să înțelepțească, nu să semețească sufletul unui om.
Altfel spus, după opt ani de acomodare – nu din lașitate întotdeauna, ci mai degrabă dintr-un soi de cumințenie istorică – cu situații inconfortabile sub aspectul cultivării valorilor academice (altele decât grija pentru cele materiale, necesară și ea, evident, „dar nu doar cu pâine se hrănesc oamenii“!), membrii celei mai vechi universități din România își onorează anii de reziliență (auto)impusă, alegând schimbarea. Vivat Academia,/ Vivant professores!
Lucia Cifor este profesor universitar în cadrul Departamentul de Românistică, Jurnalism și științele comunicării şi Literatură comparată, Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.