„Stimate doamne profesoare,
Stimați domni profesori,
Stimate colege, stimați colegi,
Pentru că am atins obiectivul modest stabilit la început împreună cu câțiva colegi, am publicat scrisoarea deschisă adresată Senatului Universității noastre cu semnăturile participanților.
Din acest moment, ea va putea fi și ar trebui distribuită către media și în spațiul public, deși sincronizarea cu vacanța și sărbătorile nu este foarte fericită din acest punct de vedere. Și, de aceea, eu propun ca formularul să mai rămână activ până la jumătatea lunii ianuarie, în ideea în care alți colegi vor vedea numele noastre și se vor alătura acestui demers, simbolic, dar extrem de important și de necesar.
De asemenea, am fost încurajați să semnalăm și să povestim între noi și cu alți reprezentanți UAIC despre orice eventuale șicane cauzate de acest demers. Dacă aveți parte de acuzații în cadrul universității, în această chestiune, vă rog să o comunicați tuturor semnatarilor, astfel încât să se poată lua poziție: solidaritatea ar trebui să se manifeste și dincolo de acest moment.
Cu mulțumiri și încredere,“
Ilustrație de George Roșu
Cam așa au început, în 2018, nemulțumirile câtorva zeci de profesori, colaboratori asociați și actuali sau foști membri ai Academiei, în timpul mandatului politic al rectorului auto-suspendat al Universității „Alexandru Ioan Cuza“, Tudorel Toader, speriați de viitorul chip nou al instituției de învățământ superior din Copou. Când la minister, când în birourile de rector ale monumentalei clădiri de pe Bulevardul Carol, nemulțumirile s-au concretizat greu, cu spaime, cu frici față de pierderea locului de muncă, cu temeri despre viitorul copiilor, ale ratelor la bancă, ajungând la mișcări plăpânde de protest și luări de atitudine anti-rector.
Știu toate acestea pentru că eu am inițiat primul demers, bulversat civic și uman de acest hibrid politic-juridic, despre care tot ce cunoșteam (în afara programului managerial cu care a candidat în primul mandat) venea din media și din partea organizației civice Reset, care a dat mereu o mână de ajutor întru trezire. La mine ajungeau cu întrebări suplimentare colegele și colegii curajoși care au semnat atunci scrisori deschise, precum cea de mai sus, și chiar au ieșit în stradă, „la lei“, riscându-și reputația.
Revenit de la jocurile politice ale primului și celui mai vocal și agresiv guvern iliberal de după Revoluție în fotoliul suprem de rector al „primei universități din România“, temerile au fost prea mari și s-au stins, iar surprinderile mele s-au generalizat în direcția celor care-i purtau cu adevărat răul în brațe: oamenii rectorului. Sfaturi prietenești am primit și de la foști candidați la funcția de rector, cei care erau conștienți de presiunile psihologice la care vor fi supuși cei care vor deranja prea mult și pe durata celui de-al doilea mandat. Toți oamenii rectorului (nu doar cei numiți de acesta – decani, prodecani), ci și cei cu interese comune neacademice, și-au făcut datoria.
Domnia terorii rudimentare
Am realizat treptat, timp de zece ani, că statura de politician „cu carte“ a domnului Toader este una lăudată, chiar admirată de suficient de mulți angajați, cu mai multă carte, cel puțin în teorie, a căror menire e să crească viitori cetățeni ai națiunii. Funcțiile (numeroasele pensii și salarii, dar și bunuri materiale) de care se bucură acesta atrăgeau privirile, încingeau sufletele și aprindeau în creierele mai puțin preocupate cu studenții intrigi pofticioase. Uneori creau documente, excepții și articole pentru cazuri speciale, cum ar fi angajarea propriului fiu.
Sub scutul relațiilor omului politic și juridic pe care le bănuiesc angajații instituției (într-o universitate sunt trei categorii de personal, nu doar profesori), Tudorel Toader a închis voci, a jignit în față oameni, a amenințat sau și-a manifestat grandomania prin mesaje telefonice (adică prin SMS), a bătut cu pumnul în masă, a înăbușit orice critică sau, dacă aceasta a trecut de cenzura instaurată în puncte strategice, a încercat să o bagatelizeze și să o ridiculizeze.
Și în universitate s-a instaurat domnia terorii rudimentare. Coincidență sau nu, în acea perioadă au fost profesori mari care și-au dat demisia și chiar tineri colegi care au părăsit instituția, nu doar din cauza condițiilor incredibil de grele de muncă pe care le presupune universitatea de mai multe decade încoace.
Tot ce conta era dictat de sus
Aproape niciodată mobbingul practicat nu mai avea chipul lui Toader, din aparatul universitar de tip ierarhic militarizat, despre care credeam că-și atinsese apogeul înainte, acesta era făcut mereu prin interpuși, desemnați, cei din agenda scurtă, de regulă cei de la baza piramidei faraonice, în cazul în care cineva la un moment dat va răsturna sistemul. Interdicții ca anumite persoane să intre în incinta universității, legitimarea la cursuri de către garda pretoriană a noilor portari (foștii paznici), vizite la intervale regulate (1-2 ore) cu verificarea stării de existență ternă a propriei persoane în birou sau sala de clasă, la cenzură, blocarea comunicării și a comunicației, ridiculizarea unor demersuri la nivel de facultate, toate aceste lucruri au făcut din universitate un loc unde tot ce conta era dictat de sus. Iar ce era dictat de sus nu semăna deloc cu un loc al studiului, al educației sau al liberei exprimări.
La plusuri, aceiași ochi pofticioși căscau cât cepele la vederea restaurărilor unor clădiri din patrimoniul universității care au acoperit, dar cu ce preț!, nevoi reale, precum lipsa spațiilor pentru studiu și cercetare, dar îi închideau când erau ciuntiți, dacă nu tăiați cu totul, copaci zdraveni care încurcau, în bunul stil provincial de primărie locală, mărețele ctitorii.
Aceleași capete închideau, aparent, și urechile, când din parcările profesorilor răsunau manele, din gheretele paznicilor se auzeau sticle ciocnite și înjurături, când colectivele erau mutate și redistribuite la ordin, când dialogurile studenților au început să conțină, într-o pondere impresionantă, trivialități și apelative vulgare, iar în rândul profesorilor au început să iasă la lumină abuzatori de toate taliile.
Cum trebuie să arate universitatea ieșeană
De la angajare, dar mai cu seamă în ultima decadă, mi-am făcut meseria tot mai greu, tot mai separat de colegii mei, tot mai blamat, mai scindat, mai neferit de rele, mai „nebun“, mai lipsit de aprecierea instituțională, fără putere de concentrare, cu norme umflate, fără spații de lucru, fără liniște, fără instrumente de lucru, fără bune, dar cu multe rele. Pentru că, în prostul stil românesc, din păcate, „nu mi-am văzut de treaba mea“. Ba tocmai că numai așa am văzut.
Nici timpurile nu sunt blânde, dar se mai poate dezbate și stabili cum trebuie să arate universitatea ieșeană, în context național, nu doar internațional, de dragul topurilor. Oricum ar vedea lucrurile un profesor cu menire de conducere a oamenilor de elită intelectuală, o universitate trebuie să fie în primul rând o democrație a idealurilor curate, un ansamblu de spectre în care integritatea morală, psihică și fizică a fiecărui angajat și student este principala grijă a școlilor mari și diverse de specializare și de gândire.
Am reflectat scurt, la finalul acestui succint articol, dacă am răspuns la temă: de ce am scris iar despre rector și nu despre universitate? Mi-am dat seama că poate tocmai pentru că Tudorel Toader a fost probabil, direct și voit, primul rector care a ținut să însemne el însuși, și doar el, universitatea.
Andrei Stipiuc, asistent universitar, Catedra de Jurnalism și Științe ale Comunicării din cadrul Facultății de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași .