Am reusit sa-mi procur dintr-un anticariat unul din rarele exemplare ale cartii aflate in circulatie si am constatat cu placere, controlind indexul, ca numele lui George Enescu este printre cele mai frecvent citate, daca nu chiar cu cele mai multe intrari. Desigur, vorbitor de limba romana si sensibil la lucrurile romanesti, Soroker a fost atras in mod special de personalitatea lui Enescu, pe care l-a si intilnit la Moscova, in trecere, si despre care a publicat chiar un articol („Intilniri cu George Enescu”).
David Oistrach l-a intilnit prima oara pe Enescu in cursul deplasarii lui la Bucuresti, in 1945. Ulterior, fiecare episod al intilnirilor cu Enescu este rememorat de Oistrach in insemnarile sale autobiografice, din care Soroker citeaza copios. In 1946 „Enescu a dat reprezentatii ca violonist, ca dirijor si ca pianist. In sala Ceaikovski, el a interpretat Sonata in si bemol major de Mozart si Sonata lui aCesarth Franck cu Lev Oborin, iar cu mine a cintat, el la pian, Sonata in do minor de Grieg. Audienta a cerut un bis. Enescu m-a intrebat: «Ce vrei sa cintam, o miscare din Sonata de Mozart?» Si am cintat-o, fara ca nimanui sa-i treaca prin cap ca nu o repetasem impreuna niciodata!”.
Oistrach, care nu a fost un interpret dedicat al lui Bach, evoca in alta parte felul aparte in care era cintat de Enescu: „In ultimii lui ani, Enescu a inregistrat toate sonatele si partitele pentru vioara de Bach. Aceasta lucrare monumentala reflecta puternic individualitatea sa si, nu o data, tratamentul neconventional al stilului lui Bach. Un detaliu tipic: Enescu reda Allemandele in tempi rapizi, restaurindu-le prototipului lor original dansant. Uneori, el da solutii originale problemelor polifonice. A fost printre primii care s-au intors fara ezitare la surse, introducind unele lecturi si versiuni diferite fata de editiile stabilite. Albumul lui Enescu, al Sonatelor si Partitelor, este un manual miraculos al stilului lui Bach, lasind loc, fireste, pentru individualitatea artistica a interpretului. Bach al lui Enescu este Bach-ul sau, la fel de natural ca si cel al lui Casals si cu mult mai de pret decit Bach-ul «corect» al unor interpreti, al caror tratament il face pe Bach sa-si piarda calitatile distincte”.
Yakov Soroker este de parere ca prietenia legata intre Enescu si Oistrach avea la baza influenta puternica a personalitatii artistice unice a lui Enescu. Intilnirea lor bucuresteana, la 19 martie 1945, s-a materializat intr-o interpretare a concertului de vioara de Ceaikovski cu Enescu la pupitrul orchestrei filarmonice. Cei doi vor cinta apoi, in aprilie 1946 la Moscova, dublul concert de vioara de Bach. Soroker a fost unul din martorii acestei a doua intilniri, pe care o evoca intr-o masura cu emotie. Enescu a facut cu acel prilej o vizita de curtoazie directorului Conservatorului, Dmitri Sebalin, o ocazie pentru a-i auzi pe cei mai buni studenti violonisti ai momentului, Leonid Kogan si Yulian Sitkovetsky. Apoi, noua dintre elevii clasei lui Oistrach, intre care si Soroker, au interpretat o fuga pentru noua viori, lucrare a unui compozitor sovietic. „In imaginatia mea – scrie Soroker – il vad clar pe marele Enescu: figura lui cu spatele curbat, extrem de palid, cu fata uscata ca un pergament, imbracat dupa moda veche intr-un costum de alpaca lucitoare, cu pantofii butonati… A ascultat cu atentie, dar cu un aer de detasare; gindurile ii erau evident in alta parte. Dupa reprezentatie abia daca a spus ceva (in discutia care a urmat in spatele scenei explicatia a fost: «sa nu ofensez sensibilitatea nimanui»): iar dupa stringerea rituala a miinilor, a plecat: retras in el insusi, in propria lume, inchisa celorlalti…”
*Yakov Soroker, David Oistrach. Jerusalem,
Lexicon Publishing House, 1982. 183 p.